Mongolia, țara care m-a alungat prin înfometare

Stau la 20 de grade Celsius, undeva într-o grădină interioară de casă în stil colonial din cartierul Chapinero, Bogota. Am în față o porție mare de păstrăv cu plantain prăjit, o salată cu roșii și ceva avocado, urmează să vină o salată de fructe și o bere. Și îmi dau seama cât de multe planete trebuie să se alinieze pentru ca experiența dintr-o țară străină să fie una plăcută. Și cât de mult poate afecta ceva precum mâncarea interacțiunea cu un loc în care ai visat de ani de zile să ajungi. Pentru că nu, nu vorbesc aici despre Columbia. Și da, foamea m-a făcut să plec mult mai repede decât plănuisem din Mongolia, locul care într-o oarecare măsură m-a făcut motociclist.

Să vă explic…

Mi-am dorit atât de mult să ajung în Mongolia încât am făcut niște greșeli mari încă din scurta perioadă de pregătire. Cu o vară înainte străbătusem Siberia pe Drumul Oaselor, în mintea mea eram deja un motociclist desăvârșit care a supraviețuit cu brio într-un loc care nu are cum să fie mai primitor decât Mongolia. Așa că pregătirile mele pentru cea mai slab populată țară din lume au inclus, mai mult, detalii despre vizitat Baikalul alături de prietenii care m-au însoțit o bucată bună de Rusia cu mașina. Despre Mongolia mi-a păsat să învăț doar care sunt distanțele între benzinării, însă după ce am aflat că n-am să am probleme, am zis că merge, că mă descurc. Sunt Scutariu ăla care a fost în Siberia, nene. Nu mă face pe mine o Mongolie în care chiar nu e niciun ”prădător”. Natural sau artificial. Ce mult aveam să mă înșel.

Pentru că, băieți și fete, așa e. Mongolia nu are drumuri care se pot surpa în orice moment și nici urși cât gipu’, nu are insecte care să te mănânce de viu și nici prea mulți oameni pe metrul pătrat, cât să te temi că îți dă unul cep pentru te miri ce prostie sclipitoare pe care o vede pe tine seara, după un șpriț. Dar ce nu știam eu în vara lui 2018 era că Mongolia nu are nici mâncare, domnilor! Și doamnelor, deși dumneavoastră nu v-aș recomanda să vă duceți prin pustiul ăla deocamdată. Da, da! Ați auzit bine, cu mâncarea nu e așa cum ne imaginăm noi că e peste tot în lume. Noi de aici, din prăvălia cu de toate, la toate prețurile.

Înainte să săriți la comentarii pentru a mă acuza că mi-au pus columbienii ceva în păstrăv și delirez, vă rog să mai răbdați un pic. Sigur, în orașele mari ale Mongoliei găsești de mâncare. În Ulan Bator ai varietate, în restul mai puțină. Dar găsești. Însă situația se schimbă dramatic atunci când traseul ales nu include vizite prin aceste și așa puține așezări omenești de dimensiuni mari. Evident, ca în cazul meu. Prima noapte, Erdenet, în nord. Orășel, ceva hotel decent, o masă surprinzător de bună. Însă primul semnal de alarmă: am avut de ales din foarte puține feluri de mâncare. Și oricum, toate erau de tipul carne de ceva cu orez. Dar cine să se pregătească și să se îngrijoreze? Nu eu!

Mere stafidite și conserve chinezești anyone?

A doua noapte, malul lacului Khövsgöl (l-am luat cu copy/paste de pe Google, de aia arată în halul ăsta). Rural, foarte rural. Sunt ocupat cu găsit cazare și uit că n-am mâncat deloc. Norocul vine, și e noroc chior deși nu sună, de la un român cu care am vorbit cu câteva zile în urmă și care s-a nimenit să vină în același loc. Fără să mă anunțe. Are niște paste ușor de făcut și mâncăm în liniște, la lumină chioară, ca niște căminiști. O nouă zi, un efort uriaș. Fără să fi mâncat, traversez spre sud Mongolia, pe pâmânt, căci drumuri nu există. Am doar o sticlă de Cola și niște biscuiți sfărâmați din care mă mai înfrupt la câte un popas în mirificul nimic din această țară. Nu fac mulți kilometri, dar durează toată ziua. Iar în Tosontsengel, locul în care trag pentru noapte, n-am noroc de mâncare. Noroc că peste noapte plouă de rupe, iar eu decid să mai stau o zi. Așa că reușesc să găsesc o crâșmă unde mănânc un soi de gogoașă cu carne prăjită, scufundată în ulei. Oribilă, mă strică la stomac într-un mare fel. Găsesc un magazin în sat, intru să fac provizii, dar… Oameni buni, nimic. Adică au câteva conserve pe care scrie exclusiv în chineză, nu înțeleg nimic, nici măcar un desen cu o pasăre, un porc, un șarpe n-au pe ele. Nu risc. Mai găsesc niște mere atât de ofilite încât îmi aduc aminte de iernile de la țară când bunica scotea din pod mere de toamna trecută, ușor stafidite. Astea sunt mai repede mucegăite decât stafidite. Recunosc doar un pachet de biscuiți rusești, știu că sunt buni și iau vreo trei. Și… pâine? Da, un fel de. Gata, asta e tot, altceva n-am ce cumpăra.

Coca-Cola și Snickers în fundul Mongoliei

Spre sud fără busolă, la propriu. Fără GSP pentru că oricum Google Maps nu funcționează în Mongolia. Un drum absolut minunat, ceva care îmi satisface cu vârf și îndesat nevoia de Mongolia. E ca în vis, ba mai mișto! Doar că se adună. Pământul pe care merg e greu, neiertător, mai iau și o trântă, sunt uzat fizic și nu bag nici pe departe cât ar trebui să bag în mine în materie de calorii. Undeva printr-un sat găsesc o crâșmă. Restaurant, chipurile. Cer de mâncare, primesc un orez cu ceva carne fiartă. Cred că de oaie, pute de îmi îndoaie spițele de la motocicletă. Nu pot, nu sunt fițos, dar simt cum îmi iese stomacul pe gât, am crampe doar de la miros. Intru în magazin să cumpăr ceva ambalat și, din nou, doar conserve ciudate chinezești, ceva hălci de carne congelată și Coca-Cola. Coca-Cola și Snickers, vă dau cuvântul meu de om matur, creștin și vaccinat în repetate rânduri. Nu știu ce agenți de vânzări au companiile astea, dar trebuie să primească decorații. În mijlocul Mongoliei, într-un sat care nu are nici măcar indicator cu numele, într-un loc unde sunt cel mult 150 de locuitori, la unicul magazin găsești conserve chinezești, hălci congelate și Coca-Cola cu Snickers din belșug. Absolut superb. Evident, îmi fac provizii.

Trag mai departe și ajung chiar în sud. Aproape de Deșertul Gobi, la șoseaua pe care am auzit că le-a construit-o China oamenilor ăstora. Dau până intru într-un oraș măricel. Altai se numește, dar nu vă ajută cu nimic asta. Sunt trei sute de miliarde de Altai în Mongolia. Găsesc un hotel care arată chiar bine, o cameră comodă, cu baie în cameră, cu apă caldă. Unde mai pui că la restaurant am și meniu. Cu mai multe feluri de mâncare!!!! Sunt în al nouălea cer, simt cum mi se încarcă rapid corpul, de jos în sus, prind viață. Nici duș nu fac, cobor și mă pun la masă gata să fac risipă alimentară de cel mai înalt nivel. Văd cartofi prăjiți, văd legume, văd carne de vită! Ce, mă? Friptură? După o săptămână de mâncat nimic? Doamne-Dumnezeule! Vreau!

Când cauciucul are gust de wagyu

Vine ospătărița, îi explic cum pot că vreau friptură, dar insist să fie halcă. Pentru că în Mongolia au obiceiul să toace carnea și să o scufunde în ulei prăjit. Am citit și mi-au mai povestit oamenii cu care m-am întâlnit pe drum. Domnișoară, ai friptură? Adu-mi să văd. Perfect, pe asta pune-o în tigaie fără ulei. Barbecue, grătar, grill! Dacă știam încă trei-patru limbi străine în toate îi ziceam. Fata se uită senin la mine, dă din cap, apoi face un semn cu latul palmei peste halca mea. Adică să o taie, să îi dea drumul în cazanul cu ulei. Nuuuu! Mă ucizi cu zile, femeie! Durează vreo cinci minute dialogul ăsta și, într-un final, pare că a înțeles. Primesc cartofii, salata, primesc un desert ciudat și, desigur, bucata mea de friptură. Cum să vă zic. E mică, plină de zgârciuri, arsă prin colțuri pentru că m-au ascultat și n-au pus ulei, și e mai mult cauciuc decât carne. Dar vă zic, nici cel mai bogat oligarh rus care mănâncă wagyu din vită care a ascultat doar Mozart și Lady Gaga toată viața nu s-a bucurat cât m-am bucurat eu. Ce ușor ți se schimbă reperele, pretențiile atunci când n-ai.

Adorm mulțumit, iar a doua zi dimineață, înainte de plecare, constat că e groasă. Lasă că sunt stricat la stomac și scot aproape instant din mine tot ce bag. Mă scuzați dacă sunteți la masă. Dar fac duș, mă uit în oglindă și îmi dau seama că am slăbit cumplit. Estimez eu 7-8 kilograme și aveam să descopăr la intrarea în Rusia, în lungul drum spre casă, că erau 13 kilograme. Într-o săptămână. Mai am vreo două zile de Mongolia, deși variante de traseu mai sunt. Dar nu mai pot. Mâncarea puțină și proastă mă afectează îngrozitor, nu mă pot concentra, nu mă mai pot bucura de ce văd. Și văd doar minunății, e unul dintre cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată. Nu se compară cu nimic, poate se compară cu pozele trimise de roboțeii NASA de pe Marte. Dar eu sunt blocat, vreau să ies cât mai repede în Rusia cea cu restaurante și varietate de mâncare. Îi dau vreo 500 de kilometri până la Khovd, aproape de granița de vest, acolo unde găsesc ceva bun. Un restaurant chinezesc, că e granița cu China aproape și ea, unde bag ceva bun. Atât de bun încât las review pe Google, iar eu nu fac asta. Niciodată! Foamea, deh.

Aveau să mai treacă cinci zile de mers prin Rusia, de dormit în hoteluri confortabile și de mâncat toate bunătățile lumii până când a apărut primul sentiment de regret. Întâi regret, apoi rușine. Să pleci cu motocicleta la mii și mii de kilometri distanță, să supraviețuiești drumurilor neiertătoare ale Mongoliei, să calci cu roata GS-ului nemțesc pământul călcat de Hoarda de Aur, să întâlnești pentru prima dată în viață lipsa conceptului de proprietate privată în afara orașelor și tu să te grăbești să pleci? Ei bine, da. Foamea! Însă mă întorc, Mongolia. Promit. Și mă întorc cu mâncare, m-am învățat minte.