Folosim doar carburanți de performanță de la partenerii noștri OMV.
Potrivit tuturor explicațiilor autorizate în vigoare, un „clișeu” este o expresie trimisă în banal de repetarea excesivă. Un fel de „neamțul e neamț, nene!”. La fel cum clișeu este și asocierea dintre America de Nord, cu toate teritoriile ei, și cruisere. Adică acele motociclete confortabile la drum lungi, nu neapărat pline de cai putere, care îți oferă senzații și la viteze mici. Așadar, ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta la „cruisere”, Cristian, subsemnatul, a mers la ele acasă. Să testez clișeul, cum ar veni. E America de Nord locul unde simți cu adevărat ceea ce transmite acest tip de motocicletă? Pentru că cifrele de vânzări și cultul dezvoltat peste Atlantic pentru această ramură a motociclismului sunt argumente că da, că transmite.
A fost nevoie de un scurt schimb de mailuri între BMW Motorrad România și BMW Motorrad Canada și, iată-mă la Toronto, în fața unui chipeș BMW R 18 B. Adică unul dintre cei patru membri ai familiei R 18 de la BMW Motorrad, familie propulsată de un motor boxer de 1.802 cmc, cel mai mare pe care l-au construit vreodată. Și, nu mai puțin important, familie cu care producătorul german vrea să deranjeze serios felia generoasă de plăcintă pe care Harley-Davidson încă o are în America de Nord. Traseul a fost ales așa cum orice călător moto profesionist o face. Cu trei ore înainte de plecare. Din București am zburat să mă plimb cu R 18 B în Ontario, „județul” din care e Toronto, pe drum spre dealer am stabilit că mai bine mă duc și în „județele” vecine, spre frig și spre Oceanul Atlantic. Adică, cel puțin după desenele Google Maps, o combinație între o mulțime de drumuri lungi de tip autostradă și porțiuni virajate, deluroase.
Doamnelor și domnilor, nu am să mint. Prima sută de kilometri m-a mișcat așa cum nu m-a mai mișcat ceva în acești deja mulți ani de motociclism. Eu vin din zona adventure-touring, din zona GS-urilor, a „caprelor” dacă vreți. Am mers precum un șofer profesionist în lumea asta, dintr-o parte în alta, pe motociclete capabile să ruleze pe orice suprafață, pe motociclete pe care poziția e înaltă. R 18 B în schimb… R 18 B e cruiser, iar un cruiser te face să te simți diferit. Și nu diferit good și nici diferit bad, ci diferit. Pentru unii asta se traduce în intrarea în personaje de tipul Jax Teller din Sons of Anarchy. Pentru alții înseamnă relaxare. Pentru mine? Inițial a fost o combinație de frică și entuziasm greu de explicat. Apoi, după ce m-am obișnuit cu greutatea impresionantă și cu felul în care frânează și virează, foarte important și totodată foarte diferit față de „capre”, lucrurile s-au calmat.
ACC nu e o tehnologie nouă. E un copilot
Drumul. Căci asta vă interesează. Păi, de la Toronto spre est nu prea sunt variante atunci când ești limitat de timp și vrei să ajungi în sud, adică în Nova Scotia. Iei drumul de tip autostradă spre Montreal și Quebec, apoi „te lași dreapta”, cum ar spune un Pelican cinstit, înainte să dai de Rivière-du-Loup. Exact o mie de kilometri de autostradă atât de dreaptă încât poți testa Teoria Pământului plat cu amuzanții ce au prea mult timp liber. Ei bine, aici vine surpriza. Pentru că dacă orice alt tip de motocicletă urăște drumul drept, autostrada, la cruisere se schimbă paradigma. Am descoperit, așadar, o motocicletă fantastic de confortabilă la vitezele canadiene de pe aceste drumuri, adică un maximum de 110 km/h. O motocicletă care îți permite să admiri lucruri stânga-dreapta, care nu te obosește în ciuda traficului serios din zonă și o motocicletă care are grijă de tine. Pentru că BMW a pus pe R 18 B ceea ce se numește Active Cruise Control. Sau ACC. Sau, ca să aibă Costin Giurgea un șoc din vârful turnului de fildeș auto în care se găsește, un fel de pilot automat care vede traficul, în citește și-l analizează, și ia măsuri. Adică frânează atunci când vede că mașina sau motocicleta din fața ta face același lucru. Accelerează atunci când lucrurile revin la normal. Accelerează atunci când cel din față încetinește, dar tu îi spui că vrei să depășești și semnalizezi stânga. Probabil nu sună wow pentru posesorii de mașini de generație mai nouă, însă în lumea moto este, îndrăznesc să spun, una dintre cele mai utile chestii introduse de la ABS-ul obligatoriu încoace. Adio, stres. Adio „ce naiba fac dacă se bușesc doi în fața mea și nu-s pe fază?”. „Calculatoru’” e atent mereu, iar frânarea este mai eficientă decât orice putea face Valentino Rossi în cea mai bună etapă a carierei lui de excepție. Vedeți, copii? E și școala asta bună la ceva. Mulțumiri geniilor care au dezvoltat astfel de tehnologii care ne permit nouă, rândașilor, să putem să aruncăm mai mult de o privire la râul colosal ce curge în dreapta drumului fără să ne fie teamă că ne va lua cineva cu șpaclul de pe prelata camionului care frânează brusc în față.
Acolo unde trebuie turnat fiecare film. De acum și pururea
Revenim. Mă „las dreapta”, cum spuneam, și începe o altă Canada. New Brunswick, mai întâi, locul unde și-au dat întâlnire toți copacii din lume. Acolo și-n Siberia. Sute de kilometri de drumuri, uneori și virajate, prin pădure. Apoi un ocol pe coastă, cu pădurea deasă pe dreapta și apa pe stânga, peisaj pigmentat de sate sau orășele atât de cochete încât nici elvețianul n-ar simți că a plecat de acasă. E momentul în care învăț lucruri noi de la R 18 B. Învăț că motocicleta nu se înclină așa ușor, iar viteza de deplasare trebuie să fie pe măsură. Asta dacă vrei să iei virajele, dacă nu… Mai învăț că frânarea doar cu fața, ca la GS, nu se aplică. Cruiserele se opresc cu ambele frâne. Sau, în fine, cu spatele călcat sănătos. Și mai învăț că undeva la 80-90 km/h motocicleta asta este mai fericită decât un Jack Russell Terrier ce tocmai a văzut o vulpe-n tufiș. Motorul de 1.802 cmc e la turația potrivită, vibrațiile nici nu se simt, iar curentul de la deplasare e insesizabil. E momentul în care te simți purtat, te simți turist, ai impresia că motocicleta face treaba, adică merge pe drum după cum i-ai setat tu navigația, iar tu ești liber să admiri lucruri, să te uiți după peluze tunse impecabil, după semnele cu „Atenție, elani!”, după pescarii care aranjează plasele cu o meticulozitate demnă de un neurochirurg la apogeul carierei sau după restaurantele care anunță că „ba nu, noi avem cel mai bun homar!”.
Nova Scotia, tati! Destinația, punctul pentru care am zburat atâtea ore, motivul deplasării mele. Nova Scotia și Cape Breton Island cu al ei Cabot Trail. Adică o insulă pe care este desenată o șosea de circa 300 de kilometri. Șosea care are mai multe viraje pe distanța asta decât are Canada toată. Exagerez, dar nu cu mult. O minunăție, o combinație între ce vedeam în Noua Zeelandă la documentarele în reluare de pe Nat Geo cu pozele virale de pe Instagram cu Insulele Feroe și cu Islanda pe timp de vară. Mai bine de atât nu pot descrie. La fel cum nu pot descrie felul în care R 18 B mușcă din drumurile bune de aici. După aproape 2.500 de kilometri am învățat să o controlez atât de bine încât simt că mă pot apleca în viraje precum Quartararo la MotoGP, cu cotul pe jos. Culmea, senzație prezentă chiar și la 60 km/h, poate că și asta face parte din pachetul cu care impresionează un cruiser. Cu Oceanul Atlantic pe dreapta și muntele împădurit pe stânga, cu mici cascade, pășuni verzi și lacuri mai mici sau mai mari drept locuri de popas și de făcut poze, cu urcări pe serpentine până sus, la 11 grade Celsius, și coborâri abrupte înapoi spre 30. Cu miros de pește proaspăt, dar și de frunză verde, cu vulpi care își cară prada pe marginea drumului și foci (pe cuvânt!) care mai scot capul la mal, din ocean.
Cristian n-a rămas repetent. Însă, din nefericire, se vede incapabil să evite clișeul. America de Nord e pentru cruisere, iar cruiserele nu pot fi apreciate în altă parte mai mult decât aici. Cumva, combinația asta de drumuri lungi și drepte cu șosea de coastă virajată în cantități mici e motivul pentru care există aceste motociclete. Iar BMW R 18 B m-a făcut să spun, ca să nu părăsesc zona de clișeu, că dacă m-aș muta vreodată în „America” mi-aș cumpăra un R 18. Nu un GS, GS-ul de care sunt atât de atașat. „E din filmul ăla”, ultimul clișeu.
