Ginghis Han cu ABS: Cât de pustie e, de fapt, Mongolia?

Alimentăm cu carburanți de performanță și energie de la partenerii noștri OMV.

Alimentăm numai de la partenerii noștri OMV.

$/>Mi-a plăcut mereu să trăiesc statistica, oricât de puțin sens ar avea acest început de text. Adică să văd eu, cu ochii mei, cât de înalt e muntele ăla faimos din Caucaz, ce înseamnă jungla columbiană sau cât de vastă e taigaua siberiană. Sau, căci tot ne-am adunat aici, cât de pustie e Mongolia. Pentru că datele oficiale ne spun că este. Într-un document publicat în 2021 de United Nations, Mongolia figurează „în acte” cu o suprafață de circa 1,5 milioane de kilometri pătrați și cu o densitate a populației de 2,1 locuitori pe fiecare kilometru pătrat. Drept comparație, România ar avea 83,1 locuitori pe kilometru pătrat, potrivit aceleiași surse. Bine, bine. Dar ce înseamnă, pe de-adevăratelea, asta? Că nu ne pierdem timpul citind aici ceea ce ne poate zice orice ciot de articol de pe Wikipedia. Știm și noi, o să spuneți, că Mongolia e „ditamai” țara și are puțin peste 3 milioane de locuitori. Cum se traduce asta în termeni interesanți pentru omul normal, om curios de planeta pe care trăiește până perfectează Elon Musk racheta cu care vom coloniza alte sfere îndepărtate?O să încep așa: ați mers vreodată cu mașina sau motocicleta timp de o zi întreagă și să nu vedeți niciun semn al civilizației în care bucuroși și nerecunoscători ne bălăcim? Am mers eu, într-o vară din 2018, pe o motocicletă BMW F 850 GS, prin Mongolia. Am intrat în țară prin nord, din Rusia, absolut fără niciun plan. Google Maps nu există în Mongolia și pentru simplul motiv că, la vremea cu pricina, toată țara aia avea trei șosele. Una care o străbătea prin nord, una prin sud și una în construcție prin centru. De la vest la est sau invers, cum vreți. Altfel, legăturile între aceste șosele asfaltate se făceau pe… oriunde. Ăsta a fost primul șoc în Mongolia, momentul în care am înțeles că al nostru concept de proprietate privată nu există în afara orașelor și orășelelor. Practic, în traducere liberă, o iei pe unde îți vine, nene! Ca pe vremuri, pe modelul:– Salut, Ioane!– Salut, Gheorghe!– Un’ te duci, Ioane?– Uite să aduc iarbă la animale, Gheorghe!– Păi de unde o iei? Încotro te îndrepți?– Mă duc spre răsărit, încolo!Cam așa e și cu Mongolia. Din Murun, din nord, astea sunt indicațiile pe care le primești de la localnici. „O iei încolo” și un semn din mână către sud. Păi, stai. Încolo, încolo. Dar pe unde? Încolo, românule! Ce nu ți-e limpede? Spre sud. Bun, mergem spre sud. Pe unde vezi cu ochii, pe oriunde, românule. Asta îmi spuneam eu singur în cască, încercând să depășesc uriașul obstacol mental de a călca sub anvelopele de offroad un pământ complet nepregătit pentru a fi străbătut. Pentru că Mongolia era, și din ce înțeleg încă este, așa cum ne-au lăsat nouă dinozaurii planeta acum multe milioane de ani. Adică a tuturor.Pornesc. Drumul spre sud este o combinație de pâmânt, drum bătătorit cu nisip, gropi mici și pietre dese și ascuțite. Și, pe măsură ce mă îndepărtez de Murun, nimic mai mult decât un sătuc din sudul unui colosal lac cu apă dulce care comunică cu Baikalul rusesc, dispare și orice urmă de civilizație. Efortul depus e uriaș, nu e o suprafață făcută pentru a fi parcursă de motociclete, ci de caii hoardei lui Ginghis Han. Pasuri montane separate de podișuri înalte, verzi și drepte, văi pietroase și urcări bolovănoase. Și nimeni în jur. Dar nu „nimeni” ca de 1 ianuarie la 8 dimineața în București când ies hipsterii să facă poze pe Calea Victoriei. Nu, tati! Nimeni as far as the DJI Spark can see. Mers în regim de chin timp de patru ore până la prima întâlnire cu un suflet. Un păstor, nomad, care își dirijează turma de oi în jurul unei iurte lângă care fierbe un cazan uriaș, de facere chinezească, cu organe de ovină. O liniște „naturală” surprinzător de apăsătoare în care trebuie să faci orice altceva în afară de a te gândi unde ești. Nu ai voie, pentru binele tău, să te gândești că ești la ore de zbor distanță de primul spital sau, poate la fel de rău, la ore de zbor distanță de primul loc din care îți poți cumpăra o bucată de pâine, un măr sau un pahar cu apă. Fără semnal la telefon, doar cu speranța că dispozitivul conectat la satelit funcționează așa cum spune producătorul și că, în caz de apăsare a butonului SOS, cineva va veni.În cât timp parcurgi 200 de kilometri? În 10 ore!O primă zi în care, după aproape zece ore de mers pe motocicletă, am parcurs în jur de 200 de kilometri. Micile bucurii ale vieții, ca-n pozele cu „citate motivaționale” de pe Instagram, capătă noi valori. Mica bucurie se cheamă Tosontsengel, un cătun care are și un soi de hostel în care mă trântesc de îndată ce opresc motorul. Pentru echivalentul a 9 euro primesc o cameră simplă, cu pat și… fereastră. Și o baie pe hol, la comun. „Ațipesc un pic, apoi cobor să caut ceva de mâncare”, zic.Zece ore a durat ațipitul. A doua zi de pustiu a început tot fără o țintă. Spre vest, teoretic. Practic, pe unde e drumul mai puțin distrus. Poteca, cărarea. Satelitul îmi arată că trebuie să fac dreapta, doar că dreapta arată înfiorător. Se vede la orizont un drum plin de gropi, de bălți, de noroaie. În față, deși cu semn de interzis, asfalt! Proaspăt, curat, încă nedat în folosință. Hai pe asfalt! Și îi dau! Pilot automat la 110 km/h și pace! Șoseaua asta nouă face un pic stânga, iar stânga înseamnă sudul Mongoliei. Cât de rău poate să fie? Habar nu am unde e sudul ăsta, nu trebuie să ajung acolo, dar nu mă dau jos de pe asfalt. Continuă plăcerea preț de vreo 80 de kilometri, după care jihad. Groapă lângă groapă! Nu pricep cum un drum de pământ poate avea atâtea gropi. Efortul depus e colosal, e dincolo de ceea ce credeam eu că poate duce corpul meu. Despre motocicletă, despre „fier”, nu mai vorbesc. Aș telefona la BMW, la Berlin, să le spun că n-au cum să fi testat modelul ăsta în condiții mai dure decât am făcut-o eu în Mongolia.Rețeta peisajului e aceeași, nimic în jur, natură așa cum e de când hău’, cum spunea bunica. Și două întâlniri. Un cuplu de motocicliști cu care mă salut din mers și un alt băiat, singur, cu care mă salut de pe loc. Îl cheamă Max, e francez, și face drumul în sens invers față de mine. E desfigurat de la efort, are echipamentul julit și peticit, motocicleta la fel. A căzut de câteva ori. Rău. Pe dreapta are cutia distrusă complet, e prinsă cu fel de fel de improvizații. Și-a rașchetat carena, s-au smuls chestii de pe acolo.Atunci când banul e chiar ultima grijă din lumeCade toată lumea pe aici, cine sunt eu să nu fac la fel? Vreun Cyril Despres, vreun Mani Gyenes? Nu. Cad și eu. Linie dreaptă, teoretic. Practic, linie dreapta formată din S-uri șerpuite pe câmpie. Dâmb măricel în față, dar din cauza nisipului îl văd prea târziu. Motocicleta se ridică un pic de la sol, dar e sub control. Înălțimea e mică, am să aterizez fără probleme, mi s-a mai întâmplat. Doar că după dâmb e ditamai balta cu noroi. Mare, imposibil de evitat. Într-o fracțiune de secundă trag din corp roata față spre stânga și evit balta. Dar nu și cu spatele. Roata spate întră în noroi, alunecă, iar motorul care pe stânga. De la viteză mică, dar cade. Mă ridic rapid, opresc motorul și ridic motocicleta de 250 de kile cu tot cu bagaje dintr-o singură mișcare. Adrenalină! Am pus-o! Dacă s-a stricat ceva pe aici, am pus-o rău. Mă uit la far, e în regulă. Proiectoarele la fel, maneta de ambreiaj la fel, protecția la fel. E bine. Trecem la motor, e ok. Nu e ok pedala schimbătorului, e îndoită tare. Încerc să bag în viteză, merge! E bun. În rest, nimic!Sunt atât de departe de orice încât și adrenalina se simte diferit. Dacă la o căzătură în Apuseni mă gândesc că am julit o carnă și am rupt un schimbător de 300 de euro, aici banul nu are nicio importanță. Aici mă gândesc doar la supraviețuire și la faptul că dacă motocicleta nu mai merge, tragedia e la ea acasă. Ce fac? Cum dau de oameni? O iau pe jos? Cât? 100 de kilometri? 200? În ce direcție? Ce mănânc, ce beau? Cât ține corpul în condițiile astea? Dar am noroc, motocicleta merge. 14 ore de la momentul în care am mișcat roata pentru prima dată pe ziua cu pricina apare și primul oraș la orizont. Deschid telefonul și văd că sunt în Altai. Adică în sudul Mongoliei, la drumul asfaltat făcut de chinezi care duce spre vest, spre granița cu Rusia. 14 ore în care mi-au apărut în fața ochilor o mână de oameni, cu tot cu motocicliștii menționați anterior.Două zile, pe calendar. 24 de ore de mers cu motocicleta. Puțin peste 500 de kilometri parcurși traversând Mongolia de la nord la sud, fără să-mi fi propus asta neapărat. Și, cu certitudine, cele mai grele condiții în care am mers vreodată pe două roți.<img data-lazyloaded=$