Folosim doar carburanți de performanță de la partenerii noștri OMV.
În 1983 eu aveam 2 ani. Nu-mi amintesc nimic din anul 1983, știu doar (din poze) că aveam capul cam o treime din corp și mai știu (din povestiri) că era o dimineață superbă de vară când am învârtit prima oară cheia în contactul mașinii, s-o pornesc. Nu era vorba despre un BMW 745i, ci era o Dacie băgată în viteză, al cărei electromotor s-a chinuit un pic s-o mute mai în față, până când cineva mai responsabil mi-a smuls mâna de pe cheie și a oprit dezastrul.
Fast-fwd 34 de ani mai târziu, tot o dimineață de vară, tot o mașină din 1983, eu tot cu capul mare, dar de data asta fără nimeni mai responsabil decât mine să-mi ia mâna de pe cheia din contact. Am avut emoții, vă recunosc. Nu se întâmplă în fiecare zi să conduci o mașină veche în stare impecabilă, și acest 745i E23 era doar primul dintr-un line-up memorabil, cu care aveam de făcut niște sute de kilometri prin România în trei zile: 750iL, Z1, M3 GT și 850CSi.
Ok, dar de ce 745i? Și de ce din 1983?
Păi pentru că acest E23 a fost prima generație de Seria 7. Lansată în 1977 cu 728, 730 și 733i, 745i a fost lansat prin 1980 ca NAVA AMIRAL a flotei Seria 7, primul care a primit motor cu șase cilindri și turbocharger ca să poată genera 252 de cai putere la 5200 de rpm. În plus, 745i a fost și primul automobil producție de serie care a primit în standard ABS cu patru canale „full electronic”. Costa vreo 50 de mii de mărci și s-au produs fix 16.031 de exemplare.
Și v-au dat vouă unul să mergeți cu el pe Transfăgărășan?
Exact. Am plecat din Sibiu și am oprit pe Transfăgărășan o oră mai târziu, într-o stare de relaxare senilă. Cu o suspensie uber moale, cu niște perne în loc de scaune care te trag la orice numai la condus antrenant nu, cu o direcție ușor ambiguă și o cutie automată în 3 trepte care schimbă lent, dar fără șocuri, mașina pare un fel de Mercedes confortabil la prima vedere.
Și la a doua?
La a doua lucrurile se schimbă marginal, nu surprinzător. Adică dacă te apuci s-o conduci tare, cel mai plăcut este să simți că ai putea să mergi cu ea cu 150 de km/h la fel de bine pe asfalt cum ai putea să mergi pe macadam. Sau pe câmp deschis. Sau prin Ucraina, ținut despre care se știe că are cele mai proaste soșele din Univers. Când o înscrii cu viteză mare dar corect în viraje, ruliul este pronunțat dar direcția dă feedback corect astfel încât să știi care e limita dincolo de care n-ar trebui să treci. Chestie care este admirabilă. Iar odată ce ai ajuns la limită, durează mult până să înceapă să piardă aderența și mașina nu-ți dă senzația că se rupe sau că e nesigură sau ceva nasol. Pur și simplu ea se înclină, dar o face între niște paranteze dincolo de care nu trece. Ruluim, ruluim, dar rămânem în incintă. Frânezi, botul se apropie de asfalt vertiginos, dar nu îngenunchează și frânează. Accelerezi kick-down, cutia sare în cea mai joasă treaptă posibil și proiectează botul spre cer cu aplombul unui golden retriever adolescent. E mult de muncă s-o conduci repede, iar pasagerul din dreapta sigur nu apreciază că supui mașina la rele tratamente, dar dacă o sui pe o linie dreaptă și vrei s-o ții sus în ture, mașina se comportă ireproșabil. Există chiar o legendă care spune că M5 s-a născut pentru că echipa de pază a CEO-ului BMW avea nevoie de ceva suficient de puternic să meargă după limuzina lui 745i, dar cine suntem noi să credem în legende?
Chiar așa repede merge?
E greu să spui că merge repede astăzi, în 2017. Dar în 1983 când își dădea drumul turbina asta pe autobahn, reprizele trebuie să fi fost impresionante. Sunt două moduri în care poți s-o activezi. Fie cu kickdown, dar atunci turbina se pierde cumva în violența cu care te lovește cutia la schimbarea în jos, fie mai lin, când ai nevoie de power dar nu o forțezi, ci o duci în plaja de turație potrivită și ți se luminează fața când începe să se audă șuieratul. E frumos, zău că e frumos sentimentul.
Bine, bine, dar totuși, parcă arată cam de săraci, nu?
Prank caller, prank caller! Nu știu cine e această personalitate a mea care a scris întrebarea asta de mai sus la mine pe laptop, dar probabil că n-a văzut mașina decât din spate. E drept, din spate nu e sexy, mai ales dintr-un unghi trei sferturi așa un pic văzută de sus, de unde probabil suprafețele vitrate mari și modul ușor plângăcios în care coboară linia portbagajului te lasă… indiferent. Dar din profil și din față primul Seria 7 e robust și elegant. Indubitabil.
Ți-ai lua una?
Sincer, nu cred. Mi-aș lua în schimb un E32 V12, pe care l-am condus tot pe Transfăgărășan, și despre care o să scriu zilele următoare. O mașină cu 10 ani mai tânără și de 100 de ori mai rea, din era în care BMW Seria 7 a început să fie și mașină de bad boys.
Foto: Florin Vitzman, Hardy Mutschler. Iar aici aveți un mic teaser video al testului pe care îl vedeți în septembrie pe ProTV:
