Alimentăm numai de la partenerii noștri OMV.
Să ne imaginăm următorul lucru: sunt anii ’80 și ești Chrysler. Competitorii Ford și General Motors câștigă detașat pe piața auto americană. Deci, ce e de făcut în situația asta? Probabil că ultimul lucru rațional este să faci o mașină nebunesc de rapidă – dar Chrysler fix asta a făcut, deci haideți să vedem de ce au luat această decizie și cum s-a întâmplat.
Context
Înainte de a ajunge la apariția efectivă a lui Dodge Viper, trebuie să înțelegem ce se întâmpla în anii ’80 în America cu piața auto. Deci, haideți să punem niște muzică disco și să ne îmbrăcăm în cele mai extravagante cămăși și să facem o călătorie în timp. În acea perioadă, în special în SUA, peisajul automobilistic era plin până la refuz cu mașini mici, ieftine și cât mai economice – o imagine destul de tristă, dar asta era realitatea ca urmare a crizei petroliere și a emisiilor, cunoscută în popor ca „Malaise-Era”.
Această criză a dus mașinile într-un punct în care performanța era ultimul lucru care le trecea producătorilor prin cap. Acest lucru te pune într-o situație destul de dificilă dacă ești America și cel mai de preț lucru pe care l-ai oferit omenirii este motorul V8 de dimensiuni colosale. Perioada asta de mașini mai plictisitoare decât culoarea bej a ținut din 1973 până în 1983.
În acest scenariu, Lee Iaccoca, care se ocupa de Dodge, Chrysler și Plymouth a venit cu ideea de a construi toate mașinile pe o platformă comună cu caroserii diferite – acest lucru este cunoscut drept K-Car. Această strategie a schimbat modul în care mașinile sunt construite și a salvat compania de la faliment, dar chiar și așa nu a atins așteptările în materie de vânzări – deci, Iaccoca avea nevoie de altceva.
O idee nebunească
În contextul prezentat mai sus, construirea unei mașini ultra-performante pare, cel puțin la prima vedere, sinucidere curată, mai ales când iei în calcul piața de mașini sport care era plină cu mașini precum Corvette și modelele Ferrari – aici îl invităm pe scenă pe Bob Lutz.
Bob Lutz avea o determinare nebunească să aducă înapoi la gloria de odinioară mașina americană așa cum o știm și o iubim – puternică și nemiloasă. Ca să facă acest lucru, Lutz avea nevoie de un plan bine pus la punct – plan care și-a luat startul în 1988 și care s-a inspirat de la Shelby Cobra și Jaguar E-Type. Dar lista cu cerințe nu se oprea acolo, ci Lutz a cerut și următoarele: lipsa completă a sistemelor de asistență de orice fel, transmisie manuală și cel mai mare motor care putea să intre sub capotă.
Primul model din lut a fost realizat de Tom Gale, model pe care Bob Lutz l-a aprobat și s-a dat startul la următorul pas – un prototip funcțional. Pentru a reuși acest lucru, o echipă de 21 de oameni a fost creată, echipă care a lucrat în secret la acest proiect – pentru că, dacă s-ar fi aflat, ar fi fost oprit mai repede decât poți să zici „faliment”. Dar acest lucru mai înseamnă ceva – că nu exista vreo constrângere sau limită pusă de conducere.
Pentru a trece neobservați, bugetul pentru acest proiect a fost limitat la 50 de milioane de dolari – pare foarte mult, dar, ca să punem acest lucru în perspectivă, bugetul pentru dezvoltarea lui Lexus LS400 în aceeași perioadă a fost de un miliard de dolari. 
Procesul
Deci, un buget minuscul și un proiect care nu ar fi trebuit să existe. Pentru a reuși să se aducă la viață acest prototip, toată echipa și toate departamentele au trebui să fie cât se poate de economi. Astfel, proiectul, denumit „Felicity”, era plin de piese pe care Chrysler le avea uitate în cămară – componente de la trenul de rulare erau de la divizia de utilitare (mai exact, de la Dodge Dakota) și motorul folosit pentru a pune (cât-de-cât) mașina în mișcare era un motor din anii ’60 de la Nascar, pe care Dick Winkles (șeful diviziei de performanță Dodge) a reușit să-l readucă la viață.
Următorul hop
Echipa proiectului Felicity a reușit, cumva, să creeze o mașină funcțională. Acest lucru a fost relativ ușor în comparație cu următorul pas – să-l convingă pe Lee Iaccoca că este o idee bună – Lee Iaccoca, regele mașinilor lipsite de imaginație și economice. Dar tot el este persoana care a adus pe lume Ford Mustang, deci pasiunea pentru mașini interesante era încă acolo, îngropată undeva.
Pentru a dezgropa această pasiune, Bob Lutz a scos un adevărat as din mânecă – atunci când s-a dus să prezinte ideea, a venit după el cu o persoană pe care Lee Iaccoca o cunoștea foarte foarte bine – Carroll Shelby în carne și oase.
Primul prototip, care nu era nimic mai mult decât o versiune făcută pe repede-înainte și pusă în mișcare de un V8 vechi, și-a făcut apariția la International Auto Show din 1989. Lutz a dezvăluit prototipul și toată lumea a fost smulsă din transa indusă de Malaise-Era – deci Lee Iaccoca nu mai putea să nege faptul că publicul din State voia mașini performante. Mai mult de atât, avea și numele perfect.
Legenda spune că Tom Gale, într-o călătorie în Italia, s-a întâlnit cu șeful ItalDesign, căruia i-a fost prezentat conceptul și explicată inspirația luată de la Shelby Cobra. Ulterior, l-a întrebat cum se spune în italiană la șarpe – răspunsul primit: Vi-Pe-Ra, deci de aici și numele, Viper.
Victorie pentru echipa Viper
După International Auto Show, Dodge Viper a primit undă verde, iar primul lucru pe lista de priorități a fost să scape de motorul V8. Această treabă a căzut pe umerii lui Herb Helbig, un inginer de la divizia de performanță. Speculațiile legate de motivele din spatele motorului V10 sunt cât se poate de variate, dar, adevărul este simplu – era ieftin.
Da, era un motor de camion (la bază), dar treaba nu e atât de simplă. Lee Iaccoca a mai făcut un lucru foarte inteligent pe lângă mașinile K-Car – cumpărase AMC și Lamborghini și a împărțit resursele între cele două. Așadar, motorul V10 a fost trimis la italieni pentru a fi re-turnat în aluminiu. Italienii au mai rafinat și alte componente ale motorului și au trimis înapoi următorul lucru: un V10 de 8 litri și 400 CP – o legendă absolută. Atât de legendar, de fapt, încât a ajuns și pe alte mașini cel puțin la fel de nebunești – precum un pick-up (Dodge Ram SRT-10), un proiect italienesc (Alfa Romeo Zagato TZ3 Stradale) sau un prototip britanic (Bristol Fighter T), în care avea și o turbină atașată, pentru un total de 1.012 CP. 
Pentru cutia de viteze au fost abordați, inițial, Getrag, dar au zis pas – în schimb Borg Worner au fost mai mult decât bucuroși să se ocupe pentru a crea o transmisie care să poată pune toată puterea jos. După ce a fost finalizat primul prototip cu V10, Lee Iaccoca a ieșit la o plimbare, în urmarea căreia a dat undă verde producției – doar că pe repede înainte. La doar doi ani de la primul model din lut, celor de la Dodge le-a fost cerută o mașină funcțională pentru cursa Indy 500. Primul Dodge Viper de producție a fost dezvăluit publicului la cursa Indy 500 cu nimeni altul decât Carroll Shelby la volan.
Restul e istorie
Și așa, echipa Viper a reușit. A reușit, în mai puțin de 3 ani, să creeze o mașină legendară. Un adevărat succesor pentru Shelby Cobra și un simbol care să amintească tuturor ce înseamnă mașinile performante americane. A călcat în picioare orice variantă de Corvette de la acea vreme în timp ce era mai ieftină și putea fi cumpărată de la aceeași companie care îți vindea un monovolum econom.
Modelele ulterioare de Viper au început să fie mai civilizate, dar cu același spirit și motor sub capotă – motor care a mai și crescut, până la 8,4 litri (cel mai mare motor pus pe o mașină de serie). Dodge Viper a fost produs până în 2017, cu același spirit rebel – gălăgios, extravagant și exagerat.
Imagini: Dodge, Stellantis
Linkuri: Dodge
- Pentru ALTE ARTICOLE vizitează categoriile noastre AUTO, MOTO, EXPERIENȚE, OPINII, STIL.
- MULTE ALTE teste, prezentări, discuții cu/despre mașini, motociclete, Formula 1, accesorii și călătorii găsești la SuperSpeed pe YouTube, aici.
- Dacă nu știi CE MAȘINĂ SĂ ÎȚI CUMPERI, află părerea noastră despre oferta actuală pe cemasina.superspeed.tv, aici.
- Nu uita că POȚI VEDEA emisiunile SuperSpeed la PRO•TV și pe VOYO, aici.
