Folosim doar carburanți de performanță de la partenerii noștri OMV.
Nu știu dacă e principalul motiv, însă cu siguranță unul dintre motivele pentru care îmi place să merg în țări mai puțin „glam” e acela că întâlnesc obiceiuri complet diferite aplicate asupra unor lucruri pe care și noi, românii, le avem.
Nu mă refer la obiceiurile locului, la ceea ce aparține exclusiv de țara vizitată. Mă refer la tratamentul, dacă vreți, pe care țara vizitată îl aplică asupra unor chestii normale. Cum ar fi, în cazul nostru, faptul că punctul de trecere al frontierei din vestul Mongoliei, spre Rusia, are niște caracteristici cu totul și cu totul speciale. Și, evident, e nevoie să nu ai politețea unui neamț ca să reușești să treci granița. Să vă povestesc…
Plec din Ulgii la prima oră. E răcoare afară, deși e august plin, dar fac efortul ăsta pentru că am fost avertizat cu privire la vama prin care urmează să trec. În primă fază, am fost avertizat că e cu program. Adică deschide la 9 dimineața, apoi e o pauză pe la prânz, apoi se mai lucrează un pic până pe după-amiază. N-ai trecut? Nasol! Aștepți acolo până a doua zi, că doar nu te întorci 80 de kilometri până-n oraș. Al doilea lucru asupra căruia mi-a fost atrasă atenția e ăla că programul relativ scurt produce aglomerație și că e posibil să nu fie de ajuns o zi de muncă pentru a trece. Așa că pornesc încălzirea în manșoane pe noul meu BMW F 850 GS și îi dau spre vest, fără GPS, pe unicul drum disponibil.
Șoseaua începe cu asfalt, cu beton de fapt, cam cum era până acum câțiva ani Autostrada Soarelui de la București la Fundulea. Plăci. Sigur, pentru mine e circuit de Formula 1, am pătimit în Mongolia destule în offroad, cum să mă deranjeze ocazionalele vibrații de la imperfecțiunile care apar la îmbinarea plăcilor de beton? Mă simt ca Hamilton la Silverstone între Maggotts și Becketts, am senzația că am aderență infinită. Vedeți? În viață e foarte important reperul, lucrul la care te raportezi. Mă simt atât de bine în răcoarea dimineții, pe drumul ăsta complet fără trafic, încât încep să fac și prostii. Să „dansez” pe motocicletă. Adică să împing ușor stânga-dreapta în ghidon și să folosesc toată lățimea șoselei, cu tot cu contrasens, într-un iresponsabil mers șerpuit. Bucuria se termină repejor, simultan cu dispariția betonului și apariția faimosului drum de pământ mongol, plin de denivelări și gropi. Îi dau ușor pe margine, suficient cât să planific sosirea în vamă la ora 9 fix, adică exact când se deschide. Să fiu primul, zic eu, să bat traficul. Că eu sunt Cristian Scutariu și sunt român deștept, sigur nu s-a mai gândit nimeni din toată Mongolia asta să vină la prima oră la vamă. Sigur, dar siiiigur sunt eu primul, n-are cum!
Băi, oameni! Ce coadă? Tsagaannuur ăsta e un sat în miniatură la capătul căruia e o barieră. Lângă, o clădire, punct de lucru vamal. Doar că până în barieră e o coadă de n-ai văzut. Și ce coadă! Cea mai eterogenă mulțime pe care am văzut-o eu la o trecere de frontieră. Avem localnici, mongoli, cu traiste îndesate în Mercedesuri Cobra de acum zeci de ani care scot fum prin locuri prin care n-ar trebui. Avem ruși bogați care așteaptă scufundați în scaunele de piele ale Toyotelor Land Cruiser Prado, prin geamurile cărora se mai vede câte o eșarfă LV din când în când. Avem și muncitori, chinezi și kazahi de obicei, îndesați în dube ruginite care n-ar fi luat ITP-ul în România nici în cea mai de succes perioadă a șpăgilor. Avem, desigur, și câte o familie europeană, nemți și francezi în special, în rulote adventure care valorează cât zece sate din Mongolia. Și avem — se putea? — americani care cumpără fascinați absolut fiecare lucru pe care vânzătorii ambulanți îl flutură prin fața mașinilor. Ce să mai! Un deliciu. Doar că pentru mine statul nu e o opțiune. N-am scaune încălzite și/sau ventilate ca rușii din Prado, n-am nici fotolii precum francezii din rulote. Eu am două roți, una în fața celeilalte, vreo 6.000 de kilometri până în România și doar vreo șapte zile până îmi expiră viza de Rusia. Așa că se procedează la ceea ce barbar am denumit eu a fi o „românească”. Adică ușor-ușor, semnal stânga, intrat pe contrasens și mers până în fața cozii. Și, vă zic cu mâna pe inimă, nicăieri în lume n-am întâmpinat rezistență din partea șoferilor din mașini când am făcut asta. Nicăieri în afară de ieșirile din România, acolo se trezește cineva mereu să deschidă portiera pentru a mă bloca, să tragă stânga de volan într-un soi de „Stai, naibii, la coadă! Că nu-s fraieru’ tău!”.
Aici, nu! Mă lasă toți, îmi fac loc și cei din față, acolo unde se îngustează șoseaua la întâlnirea cu punctul de lucru de lângă barieră. Bun, am nevoie de ștampile, de aprobări ca să ies pe bune din Mongolia. Doar că v-am mai zis pe aici, în trecut. Localnicii, oamenii care locuiesc în Mongolia, nu țin cont absolut deloc de ordinea în care se intră în clădire, nu există cozi la interior. E un ghișeu cu un gemuleț la care se adună, în evantai, zeci de oameni. Fiecare vorbind fără oprire, urlând la funcționarul vamal, toți cu pașapoartele în aer fluturate agresiv. Și da, la intrarea în țară am fost timid, politicos, și am așteptat de mi-a venit rău. Acum sunt învățat, murdar, flămând, trecut prin viață. Și am și costum moto pe mine, am întărituri la coate, coate cu care-mi fac loc prin mulțime cu ceea ce acum mi se pare o doză uriașă de nesimțire. Atunci n-am simțit-o la fel. Îmi iau ștampilele sub privirile nervoase ale localnicilor, mă urc pe motor și dă-i!
Dar dă-i unde? Că o altă particularitate a acestui punct de trecere e acela că zona muntoasă în care se află face ca intrarea efectivă în Rusia să fie după vreo 25-26 de kilometri. Un drum ciudat, un sentiment pe măsură. Mă simt ca-n Lord of The Rings, atunci când mergeau băieții cu barca pe râu, într-o liniște totală însoțită de ceață, iar de pe maluri se așteptau să apară în orice clipă ceva pericol. E un drum printr-un munte stâncos, golaș, și pare că tot urcă. Până când, din ceață, se vede ceva construit de om. Și mare, fluturând ușor, steagul Rusiei. E doar un avanpost, o construcție tip cabină telefonică din care iese un soldat. Pașaportul? Ia-l! Se uită, notează ceva pe un carnețel tipizat pe care-l scoate din geanta de piele maro, tocită, pe care o are agățată pe umăr. Pe umărul pe care nu e agățat Kalașnikovul. Dă-i!
Am mai zis-o atunci, o zic și acum deși în actualul context o să sune urât. Dar după zile de foame și pustiu prin Mongolia, primii metri făcuți în Rusia mi-au dat sentimentul că-s acasă la mine. Că am coborât din bloc și mă duc să mănânc o ciorbă la La Pătrașcu, apoi să îmi iau o cafea de specialitate de la Boiler. Unde mai pui că asfaltul e impecabil, au apărut marcajele rutiere și îmi vine să îi dau 200 la oră. Dar nu-i dau pentru că urmează vama rusească. V-am zis, ultimii 25 de kilometri au fost de no man’s land. De grăniceri trec ușor, îmi verifică viza în câteva minute. Problema e la vamă. Să vă explic. Când plec cu motocicleta la drumuri lungi și foarte lungi iau mereu cu mine niște pastile. Paracetamol în caz că răcesc, Ketonal în caz că-mi crapă vreun dinte sau mă ia vreo durere cumplită de căpățână, Furazolidoane și alte chestii de stomac în caz că… vă imaginați voi care-i cazul aici. Doar că spațiul restrâns la care mă obligă motocicleta face ca aceste medicamente să nu stea, civilizat, în cutiile lor, cu prospectul de rigoare. Ci de-a valma într-un port… cum îi spune? Că era să scriu portfard. Ei bine, în Rusia e panică mare cu codeina, aveam să aflu fix atunci. E absolut interzisă comercializarea pastilelor care conțin codeină și, la fel, pătrunderea pe teritoriul rusesc cu astfel de chestii. Cică, mi s-a explicat ulterior, sunt folosite la fabricarea unui drog absolut îngrozitor pe nume krokodil. Cel mai nenorocit lucru pe care l-am văzut vreodată, vă sfătuiesc să nu căutați pe Google, să mă credeți pe cuvânt că e o nenorocire cum nu s-a mai pomenit.
Sigur, n-aveam pastile cu codeină la mine, dar nici cutii sau prospect la ceea ce aveam în punguță. Iar când doamna ofițer vamal a văzut punga plină cu pastile i-au făcut ochii precum aparatele din cazino: 7-7-7! Codein? Nu, doamnă! Nici nu știu ce-i aia. A, no codein? Păi ce-i asta, mă întreabă ea scoțând din haosul medicamentos pe care îl purtam cu mine o folie de… ceva. Doamnă, habar nu am. Și nici semnal de internet nu e, ca să vă demonstrez că sunt niște medicamente banale. Și uite așa mai vine un ofițer vamal. Și încă unul. Și în cinci minute sunt atracția punctului vamal. Se fac sondaje, se pun întrebări. Ketonalul nu e cu codeină? Să sperăm că nu! Partea rea e, cum ziceam, că n-am niciun prospect. Partea bună e că suntem în vârf de munte, la zeci de kilometri de așezările omenești, iar semnalul la telefon lipsește cu desăvârșire. Deci nu pot verifica nici ei pe net dacă a mea folie neîncepută de Ketonal conține codeină. Se fac ședințe ad-hoc, se agită, se sfătuiesc între ei și se decide. „Cristian”, cică, „nu știm ce sunt pastilele astea și va trebui să le reținem. Sau, dacă vrei să treci cu ele, trebuie să completezi niște formulare, să facem niște poze, să spui că nu conțin codeină și să te oprești la Poliție, în următorul oraș, să confirmați asta cu ajutorul internetului.” Ce să fac, doamnă? Nici gând! Luați-le pe toate, să nu le mai văd. Asta mai trebuia să fac, să dezbat la farmacie cu polițiștii ruși prin cine știe ce oraș. Nici nu pare suspect, nu. Bat la ușa secției, bună-ziua, bună-ziua, am și eu borseta asta cu medicamente. Hai să le verificăm împreună, să vedem dacă au codeină? A, și dacă au, ce? Mă leagă, mă bagă la pușcărie, mă amendează, ce îmi fac? Nu, sărut-mânușițele, acum în fața dumneavoastră la arunc. Fac foc cu benzină din rezervorul motocicletei și le ard cu ritual dacă vreți.
Râde doamna, o rusoaică frumoasă peste puterea mea de a descrie în cuvinte. Râd și eu, râd și domnii colegi. Hai, dă-i drumu’! Altaii Rusiei, nene! Ceva mai frumos pe Pământul ăsta rar vezi. O să vă povestesc și despre ei.
Imagini: Cristian Scutariu
- Multe alte teste, prezentări, discuții cu/despre mașini, motociclete, Formula 1, accesorii și călătorii găsești la SuperSpeed pe YouTube, aici.
- Dacă nu știi CE MAȘINĂ să îți cumperi, află părerea noastră despre oferta actuală pe cemasina.superspeed.tv, aici.
- Nu uita că poți vedea emisiunile SuperSpeed la PRO•TV și pe VOYO, aici.
