Trampolin de la Muerte, Columbia: cu GS-ul pe una dintre cele mai mortale șosele din lume

Viteaz nu sunt și nici abilități de participant la Raliul Dakar nu am. Cu toate astea e ceva în mine care n-a putut să mă lase să dorm când, călătorind în Columbia cu motocicleta, am auzit de „El Trampolín de la Muerte”. Mai exact, atunci când prietenul meu motociclist Miguel din Bogota mi-a desenat un traseu pe o hartă, prin sudul Columbiei, o buclă care mă ducea din capitală spre granița cu Ecuador, apoi iar nord spre Cali, prin Eje Cafetero și înapoi la Bogota.

– Ce cauciucuri ai?

– Ahm… Nu știu, ceva de stradă, cred!

Urmează zece secunde de gândire și un început de frază care sună oricum, doar liniștitor nu.

– Uite, știu că o se te sperie denumirea, dar crede-mă că se poate face. Ca să treci munții când vei ajunge în sud, de la Mocoa spre Pasto, o să ai o porțiune… mai dificilă.

– Ce înseamnă mai dificilă?

– O să vezi acolo, dar e bine, stai liniștit.

Și uite așa mi-a desenat Miguel un super-traseu pentru o super-tură în sudul Columbiei. Vreo patru mii și ceva de kilometri, locuri noi, altă vegetație, un mic deșert de trecut. Paradis, nu? Nu și dacă faci ca mine, adică dacă înainte de plecare stai să cauți pe internet detalii despre porțiunea în care, potrivit lui Miguel, ar trebui să stau liniștit. Faceți o pauză și dați copy/paste în Google la „El Trampolín de la Muerte”. Nu trebuie să zăboviți mult, doar uitați-vă pe images și videos. Ne vedem înapoi aici în două minute, da?

2 minutes later…

Ați văzut? Asta am văzut și eu în seara care a precedat plecarea din Bogota în șaua unui BMW R 1250 GS Adventure. Regina adventure-touring primește, iată, aventură. Și partea proastă este că până la Mocoa, adică până la startul El Trampolín de la Muerte, am de parcurs circa 700 de kilometri care ar trebui să mă bucure, să mă facă să mă relaxez, să îmi ofere peisaje cu care nu m-am mai întâlnit în precedenta tură columbiană. De unde, nene? Fiecare pauză de hidratare, fiecare popas mă găsea molfăind jumătate de arepa cu brânză și butonând Samsungul în căutare de detalii despre „trambulina morții”. Se circulă? Cât de des? Trec motocicletele? Sunt documentate video treceri cu motocicleta? Ce e, domnule, de fapt această zonă? Hai să o lămurim.

De ce a apărut acest drum?

Este important să ne uităm pe o hartă din satelit a Columbiei ca să înțelegem cum stau lucrurile. Anzii Cordilieri se întind din sud, de la granița cu Ecuadorul, și până în nord, la Marea Caraibilor, în trei lanțuri paralele. Evident, asta a făcut ca de-a lungul istoriei populația de pe teritoriul Columbiei să nu fie neapărat uniform distribuită. Trecerea peste munți era extrem de dificilă, așa că unele zone au rămas slab populate. Ei bine, povestea „trambulinei” începe, zice lumea, prin 1930, atunci când s-a încercat popularea zonei Amazonia din Columbia. Adică regiunea de la est de Anzii Cordilieri Orientali. În sudul țării, asta a însemnat mutarea populației din văi precum Pasto la est de Mocoa, în Amazon.

Totuși, forma pe care o are astăzi drumul dintre Pasto (vest) și Mocoa (est) a luat naștere între 1932 și 1933, atunci când Columbia și Peru au fost într-un scurt război. Din dorința de a avea un mai bun control asupra granițelor ei de sud, în special în zona Amazonia, Columbia a dat verde construirii acestui drum printr-o zonă extrem de neprietenoasă. Evident, ruta trebuia folosită pentru transportarea rapidă a trupelor din vestul mai „civilizat” și populat în zona de sud, sud-est, acolo unde era miezul conflictului armat cu Peru.

Ce a ieșit? Păi s-o luăm de la est, adică de la Mocoa spre Pasto. Porțiunea de urcat în munte începe la vreo 15 kilometri după orașul Mocoa și se termină la intrarea în orașul San Francisco. Deci vreo 65, rotunjit, de kilometri. Se estimează că sunt circa 20 de curbe la fiecare kilometru, drumul scobit practic în buza muntelui are o lățime de trei metri, patru în zonele fericite. E singura modalitate prin care oamenii pot ajunge din zona Mocoa în zona Pasto fără a face un ocol considerabil. Practic, ca să punem și cifre unde ne stau cuvintele, pe acest drum sunt vreo 150 de kilometri între cele două orașe. Dacă alegi o variantă mai sigură și mai asfaltată trebuie să te duci mai prin nord, via Pitalito și Popayan, iar drumul devine unul de 550 de kilometri. Altă variantă nu-i.

Dat fiind faptul că drumul e așa cum e, că urcă până spre 3.000 de metri altitudine, că precipitațiile sunt din belșug, accidentele sunt în număr foarte mare. Pericolele principale sunt alunecările dese de teren, viiturile care vin de pe versanți și aruncă în hău, în râpă, tot ce prind, dar și accidentele între mașini. Pe cea mai mare parte a acestui drum nu e loc de două mașini. Adică trebuie negociat foarte bine mersul astfel încât să nu te întâlnești, bot în bot, cu unul de pe sens invers.

Periculos, dar nu dificil. Are sens?

Și începem. Plec din Mocoa cu o ușoară teamă, din hotelul la care am stat se vede muntele peste care urmează să trec și se mai vede că plouă, că vârful e cuprins de nori negri. Nu e bine. Primii kilometri sunt în regulă. E un macadam compactat pe care GSA-ul în mănâncă, nici nu-l simte. Nici primul obstacol nu mă sperie, o viitură care a venit peste noapte din munte și a adus pe șosea bolovani cât casa și noroi. E un excavator, își face treaba, jumătate de oră mai târziu trec. Însă vine „trambulina”.

Oameni buni, estimez că au fost vreo zece kilometri doar de viraje. În orb, strânse, pe un drum care s-a transformat în unul de pământ ud, cu muntele abrupt pe o parte și o prăpastie fără fund pe cealaltă. Și culmea, traficul e de Magheru. Se circulă din ambele direcții. Mopeduri ale localnicilor, mici microbuze de transport în comun, mașini normale. Oamenii sunt antrenați și, relativ repejor, prind și eu șmecheria. Pentru că cele mai multe viraje sunt în orb, ideea e să claxonezi insistent înainte să le abordezi. Asta pentru ca cel de pe partea celalată să știe că e cineva și să aibă grijă, să meargă cât mai aproape de marginea drumului. În funcție de cum șerpuiește drumul sunt nevoit fie să lipesc motocicleta de munte, de stâncă, pentru a face loc traficului din sens invers, fie să calc cu roțile periculos de aproape de râpele înfricoșătoare, din același motiv. Îmi alunecă piciorul, alternez înjurături cu rugăciuni la toți sfinții, mulțumesc cuiva, tot vreunui sfânt atunci când mă evită la centimetru o mașină venită din celălalt sens și transmit gânduri bune celor care au pus ABS și controlul tracțiunii pe motociclete atunci când mă ia valul și mă cred un pilot mai mare decât sunt de fapt.

Ușor-ușor îmi dau seama la fel de rapid că numele ăsta nu are neapărat legătură cu dificultatea drumului. Cu dificultatea suprafeței de rulare. Să fim serioși, dacă nu plouă și nu e trafic se merge relaxat pe aici. Numele vine de la multitudinea de accidente cauzate de lipsa de concentrare. Pentru că am mai fost la viața mea cu motocicleta pe drumuri grele. Dar niciodată nu am fost nevoit să stau atât de concentrat, mă simt precum Marc Marquez la Silverstone, sunt într-un alt film, gândesc fiecare metru, anticipez și planific fiecare viraj.

Orice greșeală aici te poate costa viața, oricât de cringe ar suna asta. Și statistica ne spune că pe porțiunea asta de drum între Mocoa și Pasto au murit de-a lungul timpului o mulțime de oameni. Nu e loc pentru greșeli, nu e loc pentru relaxare, chiar dacă e păcat. E păcat pentru că peisajul e absolut încântător, înălțimea șosele oferă niște panorame fiecare demnă de un wallpaper. Chiar dacă sunt epuizat de la efort și de la concentrare, cu transpirația picurând aproape „chinezește” din cască, pe gât, prelingându-se pe ceafă până pe spate. Cu costumul ud de la contactul cu peretele stâncos pe o parte și plin de noroi de la bălțile formate de viiturile de zilele trecute. Cu toate astea, atunci când călătorești pe motocicleta prin astfel de locuri felul în care arăți sau… miroși e fix ultima ta grijă. Ba din contră, unii ar putea jura că o motocicletă adventure arată mai bine murdară decât curată, ca-n showroom. Eu am plusat și cu costumul moto, curat îl poate avea oricine, nu?

Am avut noroc. N-am prea avut ceață, n-am avut ploaie, viiturile nu au fost foarte mari și nici extrem de mult trafic n-a fost. Cel puțin nu ca în alte dăți, din ce am aflat de la localnici. Trampolin de la Muerte, mission accomplished. Până la urmă a avut dreptate Miguel. Ce se întâmpla dacă ploua mai rău? Nu mai avea dreptate și îl înjuram în trei limbi diferite. Dar n-a fost cazul.