Folosim doar carburanți de performanță de la partenerii noștri OMV.
Acum că am mâncat, am băut apă și am moțăit un pic după cursă, pot să mă așez să scriu, realizând că astăzi am trecut prin mai multe faze.
Faza sunt terminat, dar încă n-o știu: în cel mai pur stil ambitious but rubbish, ratez startul. Dacă aseară, de la drivers briefing-ul ținut în italiană, am plecat convins că procedura de start presupune aprinderea tuturor luminilor roșii, după care stingerea lor pe parcursul a câtorva zeci de secunde, SUCCESIV, azi pe grilă mă trezesc că luminile roșii se aprind și apoi se sting TOATE în 5 secunde. Asta, mă gândesc, deja e ca în filme. Păi așa ne-a fost vorba, nenikă?!?
Pentru o secundă lungă, cu timpul meu pe stand still și al celorlalți piloți pe fast forward, compilez și îi văd pe cei doi fraieri din spatele meu pe care îi umilisem în calificări cum mă depășesc ca în Matrix. O secundă mai târziu, filmul se transformă din Matrix în desenul ăla animat în care îi crește lui Tom tensiunea ca într-un termometru. Nivelul roșu îmi ajunge la creier, mâna dreaptă îmi explodează nervoasă pe cutia de viteze și cuplez treaptă aproape în același timp în care încep să ridic piciorul de pe ambreiaj, cu ochii înainte, așteptând ca MINI racheta mea să se lanseze. Din păcate însă, Dumnezeu nu e din Pleșcoi azi și mașina pleacă ÎN SPATE. Îmi dau seama că sunt în marșarier și frânez. Ajuns deja cu penibil level la BOSS, cuplez corect și, într-un final, mă lansez în cursă.
Faza sunt terminat, dar încep să-mi revin: în primul viraj după start plutonul se înghesuie în mod firesc și mie mi se pare pentru o secundă că nu e chiar așa grav să ratezi startul, atâta vreme cât nu-l ratezi cu foarte multe secunde. Mă apropii atât de tare de restul piloților încât mă gândesc chiar s-o ard ca în Real Racing 3 și să-i fac pe toți pe după vibratoare. Îmi revin repede, când îmi dau seama că nici nu termin bine frânarea că ei sunt deja ieșiți din apex, în gaz plin. Pe a doua linie dreaptă mă calmez un pic și încep cursa de urmărire. Intru foarte tare în primul viraj după a doua linie dreaptă, după o secundă de frână necesară ca să mut greutatea pe față și constat că botul se înscrie superb, chiar și la 160 de km/h. Poziția 9, din fața mea, e încă departe, dar mă apropii rapid în timp ce spatele începe să danseze spre exterior în valuri, imediat ce încep să accelerez din nou. E semn că merg tare. Înainte de următoarea curbă văd pe dreapta pe Gori cum încearcă să-și recupereze mașina din nisip, după un spin spectaculos. Gori e pilotul despre care team managerul meu mi-a spus, înainte de cursă, că „he’s not a real racing driver. He’s too aggressive, comme si dice… not constant. Be careful, he’s very unpredictive and he never attacks a corner the same way”. Gori intră pe pistă surprinzător de repede, îl văd în oglindă, și se apropie amenințător. Urmărindu-l în retrovizoare, uit să țin gazul la limita aderenței, cum m-a învățat Claudiu, și pe următoarea succesiune de viraje mă prinde din urmă, se suie pe mine și mă face pe interiorul ultimului viraj înainte de linia dreaptă, cel pe care mă chinui încă din calificări să-l iau cum trebuie.
Pierd niște timp cât mă depășește Gori, după care intru pe linia dreaptă accelerând tare în urma lui. Nu merge să mă țin după el, pentru că are timp să-l facă și pe pilotul de pe 8 cu o frână foarte târzie la capătul liniei drepte, în schimb ajung și eu mai aproape de mașina din fața mea. Sunt surprinzător de calm și îmi dau seama că dacă acum sunt la 150 de metri de el, în capătul celei de-a doua linii drepte, în virajul de a cincea cu puțină frână mă pot apropia bine de el. Așa se întâmplă. Îi suflu în ceafă, mă apropii constant, devine evident că sunt mai rapid. Revelația mă umple de și mai mult calm, pur și simplu știu că o să-l depășesc, drept pentru care nu mă înfig cu prima ocazie, ca să nu risc să-l ating sau să mă atingă și să duc penibil level dincolo de BOSS.
Între timp, ajung la standuri, mă uit pe display și văd că timpul pe tur e bun, mă mai joc un pic cu el de-a șoarecele și pisica după care mă înfig și îl execut magistral (hihi) pe un viraj de stânga pe exterior, știind că la capătul lui voi avea interiorul pentru o curbă strânsă la dreapta. Savurez momentul de glorie în liniște, fără urlete, mă uit în față și văd că e prea mult liber, decid să mă concentrez pe timpi și să iau cursa ca pe o sesiune de free practice mai lungă, pe care n-am avut-o și la care am râvnit.
Faza sunt terminat, dar fericit: merg din ce în ce mai bine, mai curat, încep să evit vibratoarele și subvirările, încep să mă înțeleg mai bine și cu frânele (care la primele două tururi au răspuns mai greu din cauză că mecanicii schimbaseră plăcuțele din calificări cu unele noi) și, în fine, încep să am încredere mai mare și în spate, pe măsură ce gumele ajung la temperatura optimă. Încep să zâmbesc și mai tare când mai verific odată display-ul și văd că am scăzut timpul pe tur pe la 1:40:optsuteșiceva, aproape cu o secundă mai bine decât în calificări. Trec suspect de lejer de mașina de pe poziția 8 pe care o suspectez de probleme, după care mă excit singur și trec la faza următoare…
Faza sunt terminat și nici n-am vreo speranță: în a doua jumătate a cursei lucrurile încep să se schimbe. După vreo 10 tururi bune, gumele mele încep să se simtă moi. Ca un junior fără experiență adevărat, trag de mașină chiar și mai tare ca până acum și încep să greșesc. Încep să încasez niște subvirare, încerc să recuperez și întârzii punctele de frânare, ceea ce mă împinge de pe trasă, încep să mă enervez, iau mâna de pe volan ca să-mi șterg niște apă din ochi și îmi dau seama că, subit, mi-e foarte cald. Curg apele de pe mine de parcă aș merge la curse, pe 30 de grade la umbră și 50 la asfalt, într-o mașină neagră, fără aer condiționat. Cu toate astea, mă mențin cu timpul pe tur pe la 1:41:șiceva, până când trăiesc un nou moment de Matrix: îl văd pe Alex cum sare pe gardul de la linia boxelor cu pumnii în aer, în semn să-i dau mai tare. Zâmbesc un pic la el și apoi îmi revin și îmi dau seama că n-am schimbat a cincea pe linia dreaptă. Într-un final, o dau pe a cincea, dar e atât de târziu încât în același timp în care înregistrez cea mai mare viteză în cursă, 186 și ceva, ratez și punctul de frânare și ies de pe pistă pe un asfalt marcat albastru, dincolo de semafoare. În fine, ajung și la…
…Faza sunt terminat și mă doare capul: ultimele două tururi merg tare, merg frumos, merg la limită, merg concentrat dar… e prea puțin, prea târziu. Văd steagul de finiș dar rămân încleștat pe accelerație, iau și următoarele 3-4 viraje în regim de cursă, primesc comanda de la creier să deschid geamurile și abia când simt vântul pe fața fleașcă ridic piciorul din gaz. Merg liniștit până la boxe, intru apoi în parcul închis și restul îl știți de aici.
În final, deși am terminat cursa pe 8, după ce am plecat de pe poziția 8 din 10, în clasamentul final apar pe 7, pentru că un pilot a fost descalificat imediat după cursă, când a fost descoperit fără izmene ignifuge la un control al comisarilor.
–––-
Pe de-o parte, acum simt că sunt atât de multe lucruri pe care le-aș face diferit, încât abia aștept să mă întorc, cumva, la curse. Pe de altă parte, dacă mă gândesc că au trecut 12 ani de când scriu despre mașini și abia acum am intrat într-o cursă adevărată, înțeleg că există, totuși, un motiv pentru care universul a împărțit lumea în piloți și jurnaliști. Mă rog, un lucru e sigur: cursele sunt ca sexul. Odată ce ai penetrat, nu-ți mai e frică. Nu râdeți, nici măcar n-a zis-o obsedatul de Giurgea. Nici Bratu. A zis-o Șeremet.
