Ride-tours

„Unde suntem aici, în junglă?” – cu BMW R 1250 GS Rallye prin Columbia

Publicat în Scris de Cristian Scutariu
Scutariu Columbia BMW R 1250 GS Rallye

Alimentăm cu carburanți de performanță și energie de la partenerii noștri OMV.

Alimentăm numai de la partenerii noștri OMV.

Scutariu Columbia BMW R 1250 GS Rallye

20210224501

20210219_123046

20210219_114356

20210219_114520

20210219_114714

20210219_124611

vlcsnap-2022-09-22-09h00m37s942

vlcsnap-2022-09-22-09h01m34s060

vlcsnap-2022-09-22-09h02m15s567

20210219_124501

20210220_070533

20210219_154939

20210219_165344

20210219_171758

20210219_172505

20210219_174123

20210219_174223

20210219_124501

/></a></p><p>Dacă vorbim despre frici, atunci haide s-o facem. Am mers cu motocicleta prin Columbia până am tocit un set de anvelope. Vreo 8.000 de kilometri <em>give or take</em>, cum ar spune englezu’. Și, așa cum spun tuturor celor care mă întreabă dacă n-am avut probleme într-o țară renumită în trecut pentru… probleme, așa vă spun și vouă: nu doar că nu am avut necazuri, nici emoții n-am avut. Emoții că aș putea să pățesc ceva de mâna unui homo sapiens, căci natura a avut uneori alte planuri.</p><p>Pe când era iarna lui 2021 în România, eu eram călare pe un BMW R 1250 GS Rallye și băgam, căci e la modă să spui „băgam” în orice de la mâncare la călătorii, băgam kilometri prin miezul Columbiei. Era prima vizită, mă adaptasem deja traficului, mă relaxasem prin raiul Salento despre care am să vă povestesc într-o bună zi, eram pe cai mari și mulți (GS, deh!) în drumul meu spre nord, spre Medellin și Cartagena.</p><p>Oamenii responsabili din Columbia care m-au pregătit pentru tură mi-au dat o mulțime de indicații, de sfaturi, mi-au spus unde se mănâncă bine, unde se doarme bine, unde sunt locuri faine pentru poze. Mi-au spus ce pot să fac pe motor, mi-au spus cum pot să scap de amenzi fiind turist chiar și atunci când nu merg sută la sută potrivit regulilor rutiere. Ce să mai, aproape că mi-au dat impresia că am țara lor la dispoziție. Un singur lucru pe lumea asta mi-au spus să nu fac. Și anume, să nu mă aventurez prin junglă, pe acolo pe unde drumul devine tot mai greu accesibil și așezările omenești se împuținează. Probabil nu e cazul să vă explic de ce, aveți toți Netflix, ați văzut toți serialul Narcos. Sau hai să o fac, pe scurt.</p><p>Așa cum România era recunoscută în trecut drept unul dintre cei mai mari producători de grâne din Europa, dacă nu chiar din lume, așa și Columbia deține un loc în top, chiar primul ar spune unii, în producția de lucruri care nu-s grâne și nici legale nu sunt. Spre deosebire de noi, țară care și-a pierdut și coroana, poate chiar și locul pe podium în producția de grâne, Columbia a rămas lider mondial la manufacturarea chestiei pe care nu o pomenim aici. Căci mai citesc și copii, nu de alta. Dar cum situația s-a schimbat în bine în materie de siguranță în ultimii ani, oamenii care desfășoară astfel de activități au fost nevoiți să se ascundă chiar și mai bine decât o făceau pe vremuri.</p><p>Așa că au ales să se izoleze prin junglă, în locuri atât de greu accesibile încât autoritățile ajung extrem de greu la ei. Ei bine, problema la care s-au gândit oamenii care m-au sfătuit pe mine a fost aia că eu cutreieram țara pe un GS, iar GS-ul este prin excelență un explorator. Nu mă umflu-n pene, că nu sunt Mani Gyenes să pot duce motocicleta oriunde, dar la o adică aș putea lua două drepte și o stângă greșite și să mă trezesc într-un loc în care miroase a kerosen. Wink!</p><p>Așadar, binefăcătorii mei mi-au spus să stau departe de junglă, că nu sunt drumuri, că poate fi periculos și că oricum Columbia e atât de mare încât îmi trebuie ani până să o văd pe toată. Ce nevoie am acum să văd jungla? Nu am nicio nevoie, desigur. Doar că planul din Bogota nu se potrivește cu ăla de pe drum, desigur. Și, aflându-mă la periferia orașului Manizales, un centru important al zonei în care se cultivă cafea în Columbia, am decis că sunt prea confortabil în șa. Așa că în loc să îmi văd de drum, spre nord, spre Medellin, am cotit ușor spre est, spre munte. Prin junglă, desigur. Nu vreau să scriu un serial din Prison Break, să vă fac să acumulați tensiune interioară cu gândul că am fost răpit de vreo gherilă, așa că vă spun din start că nu a fost cazul. Eram, totuși, într-o zonă izolată, dar controlată de autorități.</p><p>Bun. Spre est, pe un drum care începe fabulos. Austria e mic copil, Elveția e la creșă. Șosea șerpuită care urcă spre munte, „vegetație luxuriantă” cum se spune-n pliantele agențiilor de turism, iarbă de un verde ireal stânga-dreapta. Și răcoare, tot mai răcoare. Ținta mea e sus, pe munte, la vreo 3.500 de metri altitudine și la vreo 25 de kilometri depărtare. Cât de greu poate să fie, am fost eu în Siberia, vorba aia. Asfaltul se termină repede și începe drumul prin junglă.</p><p>E un desiș atât de mare încât lumina soarelui are probleme serioase să-și facă loc. Și nici nu se străduiește prea tare, căci începe ploaia. Ușurel, de vară, apoi în rafală, ca într-o noapte ploioasă și rece în Stoke, vorba cântecului de pe stadioanele englezești. Asta se observă mai ales atunci când de sus, de unde vreau eu să ajung, vin șuvoaie. Drumul e spălat și, fiind de pământ, cedează în multe locuri. Apar cratere, apar gropi de nicăieri, totul alunecă. Merg încet, sunt atent, încerc să țin privirea înainte ca la carte și nu imediat în fața roții. Și-mi iese până când, după un viraj la dreapta, simt că mă duc în cap. Roata față, mai subțire și împinsă de cea spate, intră într-o groapă adâncă, plină cu apă. Noroc cu inerția și cu faptul că nu frânez. Iese imediat, dar spatele nu mai poate duce. Se blochează în groapă.</p><p><a href= /></a> <a href= /></a> <a href= /></a> <a href= /></a></p><p>E OK, Cristian! Suntem antrenați, știm teorie, ba chiar și practică, am avut profesori buni prin coclaurile prin care am mai mers înainte de Columbia. Motocicleta e pe modul Enduro pentru a limita intervenția controlului tracțiunii. Căci am nevoie de tracțiune, nu? Accelerez lin, dar roata se învârte complet în gol și computerul taie gazul. OK, nu-i bai. Dezactivez complet controlul tracțiunii, că doar nu o prinde brusc și m-o arunca prin copaci. O prostie, evident. Roata se învârte în voie și în loc să prindă aderență și să scoată motocicleta din groapă, mișcarea adâncește groapa. Atât de rău încât acum pot să cobor din șa și motocicleta stă singură în „picioare”. Nu-i bine!</p><p>Nu-i bine pentru că de când am urcat spre junglă n-am văzut țipenie de om. Și pentru că… e junglă, bade! Adică nu sunt pe DN1 între Comarnic și Sinaia, în sensul ăsta. Plouă de rupe, nu trece nimeni, mâncare și apă nu am, iar forța mea fizică este complet insuficientă pentru a scoate motocicleta din groapă. Ce pot să fac? Nimic, evident. Mă trag mai hăis, într-o parte în care copacii mai liniștesc din căderea violentă a ploii, și aștept. Zece minute, douăzeci de minute, jumătate de oră. Hmmm… Oare e momentul să apelăm la ultima soluție? Adică să încerc să răstorn motocicleta pe o parte și să o târăsc, apucând de ce găsesc, până iese din groapă? În teorie ar merge, în practică n-aș vrea să produc daune importante decât atunci când e cu adevărat o situație la limită, fără altă scăpare.</p><p>Și cum analizez eu toate opțiunile astea, iată sunetul salvator. Sub forma unui zgomot de motor de 4×4. Roșu, vechi, ca-n cele mai violente filme cu traficanți pe care le-ați văzut în viața voastră. Nu apuc să mă văd împușcat în cap că mă liniștesc. La volan e un nene cu o figură pașnică. Oprește imediat, încercăm să discutăm despre problemă cu puțina spaniolă cu care m-a binecuvântat pe mine serialul Înger Sălbatic cu Natalia Oreiro, și ajungem la concluzia că nu se poate să ne facă pe noi, doi bărbați în puterea vârstei, o motocicletă. Ne apucăm și tragem de ea, tâșnește transpirația din noi precum zeama din pepenele scăpat pe gresia supermarketului, dar degeaba. Eu când vă zic că s-a înfipt? Îl văd cum mustăcește, cum calculează, cum mormăie, și îmi dau seama că urmează să sugereze fix ceea ce voiam eu ca ultimă variantă. Hai s-o răsturnăm și să o tragem pe o parte. Se face praf, rupem ceva sigur de pe ea, dar măcar o scoatem.</p><p>Ce să-i zic? Că vreau și scăpat de problemă, dar și fără daune? N-am cum, că poate se supără, pleacă, și mă lasă iar singur în junglă să o iau razna și să vorbesc cu motocicleta precum Tom Hanks în Naufragiatul. Facem așa, tată! Dar înainte să rașchetăm bunătate de inginerie nemțească pe pământul pietros strămoșesc columbian, hai să mai încercăm o singură dată să o împingem în față, să iasă fără daune. Aprobă și încercăm. Oameni buni, nu vreau să spun că îmi imaginez durerile nașterii, dar cred că am fost pe aproape. Împing cu atât de multă forță încât simt cum mi se subțiază fibrele de mușchi de pe coapse. Îmi țin respirația, mă proptesc într-o altă groapă mai mică și împing ca și cum viața mea ar depinde de asta. Și, ce să vezi, motocicleta se mișcă, prindem o pârghie favorabilă și o scoatem. Omul nostru e la fel de fericit ca mine, chiar am muncit. N-am un pesos la mine să-i dau, că merită, dar îi mulțumesc chiar și în spaniolă, grație învățăturilor Nataliei.</p><p><a href= /></a> <a href= /></a> <a href= /></a> <a href= /></a> <a href= /></a></p><p>Sunt extenuat, ud fleașcă de la ploaie și transpirație deopotrivă, îmi pulsează mușchii picioarelor și antebrațele, îmi bate inima ca unui ogar după o gură de Coca-Cola, iar gândul îmi zboară doar la lipsa de utilitate în alegerea destinației. Ce mi-o fi trebuit? De ce n-am stat eu pe drumul spre Medellin? Să mă duc la un hotel frumos, cu pat mare și așternuturi albe, curate și întinse perfect. Să mănânc ceva bun, să beau o bere la umbră, să mă plimb prin Poblado, cartierul de ”bogați” din oraș? Nu, mie-mi trebuie junglă pentru că am auzit eu că e frumos sus la 3500 de metri pe lângă Manizales.</p><p>Doar că țara asta e atât de tare încât niciun strop de chin nu rămâne fără răsplată. Merg pe drum până sus, până când drumul intră în nori, și ajung în… rai. Un hotel de tip cabană, modernizat, așezat pe coama muntelui. În dreapta, jos, o cascadă care se varsă într-un râu rapid, iar în stânga o mini-pădurice prin care zboară, pe cuvânt de om, zeci de colibri. În spatele hotelului, vizibilă de la drum, o uriașă piscină cu apă termală din care ies aburi. Asta e Columbia, e un exemplu care îmi confirmă regula că într-o perioadă în care Pământul aproape că nu mai are <em>hidden gems</em>, o vizită într-o țară cu o superficial ștampilată reputație rea îți oferă niște surprize plăcute cu care nu prea te mai întâlnești altundeva.</p><p><a href= /></a> <a href= /></a> <a href= /></a> <a href= /></a> <a href= /></a> <a href= /></a> <a href= /></a></div></div><style>#col-1784582464 > .col-inner { padding: 20px 20px 20px 20px; } @media (min-width:550px) { #col-1784582464 > .col-inner { padding: 40px 40px 40px 40px; } }</style></div></div></div><style>#section_20546913 { padding-top: 0px; padding-bottom: 0px; } @media (min-width:550px) { #section_20546913 { padding-top: 0px; padding-bottom: 0px; } }</style></section><div class=