Guest post: cum a condus un tip din România o Mazda MX-5 prin State

20180112_211937

Folosim doar carburanți de performanță de la partenerii noștri OMV.

Pe tip îl cheamă Bogdan Sultana și îl știu de multă vreme. De fiecare dată când îl văd, am tendința să-i spun s-o lase mai moale. E la fel de agitat ca un Kramer și la fel de sclipitor ca un Data. Dar de fiecare dată când citesc ceva ce scrie îmi vine să-l mai scot la o cafea. Here you go. Enjoy. 

Autentic

Elena și Cosmin trăiesc

de mai bine de patru ani din proprie inițiativă într-o autorulotă modestă. Fac jurnalism de calitate pe cont propriu, în regim de freelancing. Elena scrie: surprinzător de liniștit, așezat, calin, dar și cu multă emoție și empatie. Cosmin este: fotograf. Împreună reușesc să închege povești incredibil de reale, actuale, emoționante, care mișcă. „Acasă, pe drum” este o carte fabulos de mișto fiindcă îți aduce aminte (/te învață) cât de eliberator este să trăiești autentic, să te simți ușor precum viața-ți care curge ca o poveste firească, să respiri cu adevărat ca după un transplant de plămâni știind că fiecare zi e o alegere profundă, nu o luptă pentru supraviețuire. Mai fericiți, mai sănătoși psihic, mai jurnaliști și mai liniștiți decât în orice alt context în care își pot imagina ei viața, oamenii ăștia trăiesc, respiră, scriu, văd lumea cu ochii larg deschiși (fotografiile lui Cosmin), cu inspirația ca o respirație (natural, adică – Elena pare că scrie pe loc cu doză maximă de inspirație; nu are nevoie de timp de gândire, nu are blocaje scriitoricești; textul curge la fel de natural precum poveștile incredibile pe care ni le aduc aproape). Elena și Cosmin sunt teleleu.eu și ne aduc aminte/ ne învață în fiecare zi să nu ne mai mințim, băi! (n.a.: acest „băi!” nu este întâmplător – autorul a simțit nevoia să își ia un pic de umeri cititorii și să-i zdruncine, să-i plesnească, să le arunce cu apă rece peste față)… să ne trezim dracului din amorțire, să ne uităm bine de tot la noi în oglindă, să ne suflecam mânecile și să începem să trăim și noi o viață autentică!

Costin este

jurnalist auto. Nu trăiește într-o autorulotă, dar viața lui e la fel de teleleic-autentică. Îi place să scrie, îi plac mașinile, e natural și plăcut, așa că-și produce propria emisiune tv despre mașini. A trăit experiențe incredibile, a muncit pe brânci, dar n-a simțit, a riscat când a încercat să facă o revistă online gratis cu grafica la fel de mișto ca Top Gear și cu cel puțin aceeași densitate calitativă a conținutului, a eșuat, a mers mai departe cu o emisiune TV, a simțit că n-o să reușească nici acum, a reușit până la urmă, s-a lovit de un perete și de altul, și-a revenit și așa mai departe. Dracu știe ce mai urmează, însă tot ce contează este ca viața lui este o alegere lipsită de compromisurile esențiale cu care ne-am obișnuit noi, restul – autorul și cititorii săi la care se răstea cu pasiune mai sus. Costin călătorește, scrie, face producție video, socializează, respiră și trăiește autentic într-un mod în care se simte foarte viu, dar și liniștit, în același timp.

Oana este simpatică,

pur și simplu. Îi place să scrie, să gătească, așa că și-a făcut un blog culinar. A lucrat la o revistă foarte mișto de profil (Good Food), apoi a rămas fără job, moment în care a decis să respire adânc și să se gândească ce să facă mai departe.

Hai să punem o mică pauză fix în momentul ăsta, să ne uităm bine la personajele noastre, să-i descompunem un pic. E ceva foarte important de învățat de-aici, din fix momentele astea cele mai grele (au rămas fără job, fără bani din burse jurnalistice, fără clienți de publicitate sau mai știu eu ce alte problemele dracului apar): oamenii ăștia autentici nu se lasă doborâți de frici; nu aleg niciodată varianta sigură evidentă dacă nu simt că rezonează cu miezul lor, cu aluatul. Fac asta instinctiv, e foarte important de menționat; le-a intrat în sânge, au moștenit genetic, e un mister cum s-a întâmplat, dar cert este că nevoia asta de rezonanță este acolo și îi protejează de compromis. Pornesc din interior și caută doar soluția care îi lasă să-și continue viața cel puțin la fel de autentic ca până atunci.

Oana era în căcat, deci; rămăsese fără job. S-a uitat bine la miezul ei și-a văzut ceva mic, dar strălucitor acolo: a decis să facă farfurii cu mesaje mișto. A avut un mega succes și a continuat să facă ăsta câțiva ani buni după fiindcă farfuriile ei sunt la fel de simpatice ca ea sau textele ei. Afacerea încă prosperă, iar Oana este fericită și autentică, respiră și trăiește.

Cristina este pasionată de gătit,

fotografie și scris. A fost redactor șef al unei reviste foarte mișto de profil (Good Food) care s-a închis în urma extorsiunii unui degajament. Șomeră de lux, cum se auto-intitula alături de colega ei simpatico-farfurianca de mai sus, a decis să se angajeze și ea ca toți ceilalți cu carte de muncă la o-oricare altă revistă out there ca să aibă de unde plăti facturile. Glumesc, evident. A riscat, asta a făcut: a găsit o mansardă părăsită în zona Obor pe care-a transformat-o într-o bijuterie de studio de gătit de unde a continuat să facă ce-i place și a mai avut și succes cu asta. E trend-setter, influencer și orice alt termen hipsteresc folosit pentru a descrie oamenii cool la care ne uităm cu gura căscată de parcă ar fi eiliăni (dar nu sunt – voi reveni la asta). Scrie foarte amuzant, face poze mișto (deși nu-i fotograf, reușește să compenseze cu mult efort) și generează conținut original căcălau – rețete și experiențe venite din propria autenticitate. Gătește, trăiește, călătorește, scrie și respiră autentic.

Viorel scrie

cu o sensibilitate ieșită din comun, profunzime filosofică și un stil care nu încetează să mă uimească. A fost jurnalist cu carte de muncă, printre cei mai vechi din branșă, dar, într-un mod în care doar în România se poate întâmpla, a fost nevoit să treacă la freelancing. Poate n-a fost o alegere naturală, dar ce-a urmat sigur a fost. A continuat să fie citit și susținut de public, a descoperit sportul, călătorește și pare mai fericit acum, cu toată instabilitatea și nesiguranța pe care ți-o dau freelancing-ul, față de perioadă „carte de munca”. Aș putea să pariez mulți bani că viața lui ar fi arătat mult mai plat, gri și monoton dacă nu ar fi fost rejectat de marile ziare bucureștene. Viorel scrie, călătorește, merge cu bicicleta, trăiește și respiră autentic.

Mazda MX-5 este 

subțirică, sportivă, fără nicio urmă de toleranță pentru bullshit, de aproape 30 ani (prima generație a fost lansată în 1989). Este gândită exclusiv pentru șofer, oferindu-i strictul necesar și nimic mai mult: tracțiune spate, poziție la volan joasă, acces perfect la schimbător și la frâna de mână *ahem*, raport ideal al maselor și un motor dimensionat perfect pentru greutatea ei redusă. Modelul a fost recent actualizat și, da, arată actual și are un stil propriu – chiar dacă este același cu care ne-a obișnuit Mazda pe întreaga gamă Skyactiv. Pentru mine, MX-5 este una dintre cele mai autentice mașini la care mă pot gândi. Este foarte clar ce vrei de la ea și parcă la fel de clar ce vrea ea de la tine-nu-i un joc de cuvinte, mașina asta chiar te vrea la fel de autentic ca toți cei despre care am vorbit mai sus; nu are timp de prostii, nu vrea să iasă la defilare prin Mamaia sau Dorobanți, nu are loc de bagaje inutile (o periuță de dinți, un tricou, o pereche de chiloți și una de șosete, suficient! – mai mult nu încape în portbagaj), nu va face burnouturi fiindcă what’s-the-point-in-that? nu-i mai bine să folosim tracțiunea ca să ne mișcăm înainte cât mai repede? și nu are niciun căcat de funcție de masaj în scaune și te roagă să și încetezi cu prostiiile – de fapt, știi ce? Mașina pe care-am condus-o eu nu avea nici măcar scaune ajustabile; erau fixe și rigide și, dacă nu mi-ar fi convenit asta, aș fi putut să mă găufacmaiself – așa mi-a zis.

Mai mult, este o mașină de mers la circuit cu care chiar poți trăi zilnic. Se spune asta despre multe alte modele (mai ales în review-uri și reclame, mai puțin în realitate), dar MX-5 chiar are costuri similare de întreținere cu o Mazda 3, de exemplu. Iar asta poate să pară un detaliu insignifiant și plictisitor, dar face diferența dintre a visa steril la o experiență (mers pe circuit) și a o pune în practică, de a pune mâna pe bucățică (vorba lui bunică-mea care se referea la friptură, nu la altceva). E aprope imposibil, în general, să găsești o mașină ca MX-5, cu care poți face și naveta la serviciu fără să-ți fracturezi coloana din cauza suspensiei, să poți să dai și-o tură de week-end până la munte în aceleași condiții și s-o duci și la etape de ROTAC la Adâncata când ai chef de rupt fâș – vorba unui prieten.

Concurență? Nu are. Din păcate, Honda S2000 nu se mai face și oricum era din altă ligă (mai hardcore), Opel nu mai produce Speedster-ul, iar Fiat-ul 124 Spider e tot un MX-5 căruia în State i se mai zice și Fiata [n.a.: În SUA, MX-5 se vinde sub numele de Miata]. BMW Z4 – în prezent extinct, dar planificat pentru re-apariție în 2018 – sau Audi TT sunt hilar de scumpe, Mini-ul roadster este, well, un Mini și n-are legătură cu ideea de roadster (și, da, este și mai scump). Singurul concurent demn de menționat aici este Subaru BR-Z – identic cu Toyota GT86 – fiindcă are aceeași aură de autenticitate minimalisto-japoneză. Dacă nu ar fi așa de ocupați cu a fi tâmpiți #brexit, poate că englezii ar mai produce și azi modele că Triumph Spitfire sau Lotus Elan/Elise – dar sunt (ocupați cu a fi tâmpiți), așa că nu produc. Ar mai fi și drama-queen-ul Peugeot RCZ, dar mai bine nu intrăm în subiectul ăsta.

Minimalismul autentic japonez nu a fost 

menționat aici ca un catchphrase ieftin într-o reclamă cretină, ci fiindcă fix asta cred eu că-i dă autenticitate lui MX-5. Am descoperit această filosofie în timp ce mă documentam pentru construcția unei case; și-am rămas fascinat. În urma pierderii unei vieți (nu în sensul unei morți, dar, da, se mai intamplă, oamenii mai pierd uneori cate-o viață dintr-un univers paralel în care-ar fi putut fi fericiți și, iată, n-au știut cum să fie, deci vor fi pierdut acea viață), am ajuns s-o apreciez și mai tare. Când pierzi cele mai importante chestii din viață sau, ca mine, o viață cu totul, începi să observi că sunt atât de puține lucruri printre lucrurile de care ai cu adevărat nevoie. Obiectele cu adevărat indinspensabile rămân doar cele care-ți facilitează experiențe, cele care te aduc mai aproape de oamenii esențiali din viața ta și de ceilalți oameni, cu totul. Alain de Botton făcea o constatare în arhitectură, legată de minimalism, care se poate rezuma în „oamenii cu vieți simple și liniștite se simt mai bine în case cu stiluri complicate, decorative, exuberante, iar cei cu vieți complicate și agitate, dimpotrivă, în case simple, minimaliste” – chestie care are toate șansele (logice) să fie adevarată. Cum oamenii cu vieți simple și liniștite nu prea există (fiecare din noi ascunde o psihoză), eu cred că obiectele, nu doar casele, specifice unei vieți care ne echilibrează ar trebui să fie cât mai simple. Minimalismul este mai mult decât o alegere stilistică – contribuie direct la echilibrul nostru intern. Ar trebui să-l căutăm peste tot în case, design interior, obiecte de uz casnic și, da, și în mașini. Eu, unul, o fac.

Iar MX-5 dă dovadă de minimalism tehnic, funcțional și de design remarcabile, reușind, în același timp, să închege totul într-o personalitate proprie, profund autentică. MX-5 îți dă impresia că a pornit, în faza de concepere inițială, cu desenul unui șofer pe un scaun care-l cuprinde perfect, după care au început să apară în jurul lui volanul, pedalele, cockpit-ul, roțile, cineva s-a uitat atent la greutate și-a găsit un motor perfect dimensionat ca putere, iar apoi s-a adăugat un sașiu și-o caroserie simplă, dar fluidă care să aducă un raport optim de mase.

Printr-o împrejurare frumoasă,

norocoasă și haotică de evenimente, am ajuns să conduc un MX-5 în Las Vegas, orașul exceselor, al copiilor kitchoase ca la Slobozia #gen de turefel și statuia libertății, al circului permanent, al gondolelor venețiene pe post de taxi-uri de interior în cazinouri care țin captivi niște oameni conectați fizic la slot-machines printr-o manetă, cu cearcăne la ochi, cu buzunarele, mințile și privirile gol-goluțe. Vă puteți imagina, deci, cum arată o mașină minimalist-japoneză în acest context: cam ca Patapievici la Burning Man. Contrastul ăsta mișto a fost unul din motivele esențiale pentru care am ales un MX-5 – și nu un Camaro SS (galben!) sau un Masteng pe care-l închiriau *toți* turiștii de-acolo – pentru excursia mea la Grand Canyon. În primele ore de condus, realizam amuzat cum linia ochilor mei (privirea, da? nu linia capotei) era undeva mai jos decât bara majorității SUV-urilor-ca-niște-porci-pe-picioroange tipic americane gen Chevrolet Suburban. Cu alte cuvinte, dacă n-aș fi frânat la timp, aș fi intrat *sub* mașina din față. Cel mai Brobdingnag moment a fost pe autostradă, când m-am trezit încadrat la un moment dat de 4 Peterbilt sau MAC sau whatever-they’re-called-bigg-ass-TIR-uri americane, din alea cu botul lung – la care visez eu când mă gândesc ce-aș cumpăra în locul lui Țiriac, pe lângă macarale, betoniere, mașini de gunoi și alte utilaje foarte mișto gen chestia aia care nivelează asfaltul la asfaltare și nu doar mașini exotice ca orice alt fra’er cu mulți bani și imaginație precară. La fel de amuzant a fost când am oprit în dreptul unui SUV-porc la semafor și mă gândeam să cer niște îndrumări de navigație când rămăsesem fără semnal GPS: ar fi trebuit, cumva, să-l rog pe cel de lângă mine să deschidă ușa că să mă poată vedea/auzi.

După 4 ore de condus din Las Vegas, am ajuns, în cele din urmă, cu fix 5 minute înainte de apus la Grand Canyon, unde am rămas, fără nicio exagerare, complet uimit și fără cuvinte. Eram atât de recunoscător pentru întreaga experiență, pentru punctul absolut breathtaking în care ajunsese una din viețile mele posibile. Simțeam că nu eram doar într-un vantage point mișto din care vedeam un peisaj absolut impresionant, ci mai degrabă într-una din culmile munților vieții mele. Probabil voi mai reuși să urc și alți munți și, foarte posibil, să găsesc niște comparații mai inspirate care vor suna mai putin (get it? fără diacritice, as in vladimir…?) a propagandă comunistă decât asta cu „culmile” data viitoare :D, dar, în acel moment, chiar inainte de apus, realizam foarte conștient că eram acolo, foarte prezent și viu ca urmare a unor alegeri autentice:

  • cei doi băieți ai mei (doi, vă dați seama? Nu unul, ci doi! Cea mai mișto realizare a vieții mele!) erau bine și sănătosi acasă și îmi duceau dorul, la fel cum le duceam și eu lor
  • munca mea, pentru care ajunsesem acolo, de fapt, era legată si de pasiunea pentru mașini, dar și de cea pentru AI si Image Processing venită din faptul c-am reușit să le văd frumusețea filosofico-matematică intrinsecă, chiar dacă nu voi ajunge vreodată să aprofundez și straturile lor foarte adânci
  • eram acolo la un test-drive cu o mașină incredibil de mișto, asa închipuit cum era el fiindcă închiriasem mașina – asta nu se poate numi test-drive, în mod normal; pentru mine, însă, era o experiență cât se poate de apropiată; și mă gândeam cu plăcere la ce urmează, la scrisul textului – prinsesem deja ideile esențiale legate de minimalismul japonez, de cât de mișto și autentică e mașina ș.a.m.d. și de-abia așteptam să mă apuc de scris!
  • făceam poze în stilul în care-mi place mie să cred ca-s fotograf; portofoliul meu *ahem* e pe instagram: bogdan.sultana
  • pe drum, am ascultat pe shuffle un playlist de favorites de peste 400 de melodii în care-am strâns toată muzica pe care-am vibrat cu adevărat în ultimii 3 ani
  • am terminat de citit două carți fenomenal de frumoase pe avionul de 11 ore spre State: „Ce se intamplă în iubire” de Alain de Botton și „Acasă, pe drum” de Elena Stancu și Cosmin Bumbut și am plâns cu curaj, așa, cu tupeu (adică fără sa-mi pun probleme c-o sa râdă ceilalți copii de mine cand mă văd/citesc), când am citit niște pasaje din ambele – a fost o descărcare mișto de tot.

Poate vi se pare tot textul ăsta un mare delir existențial, dar puțin îmi pasă :D. Eu pot să vă zic doar că fix toate astea se înghesuiau în capul meu atunci, în alea 5 minute de dinainte de apus. Vă doresc să experimentați și voi, măcar din când în când, asemenea momente de prezență profundă, de recunoștință simplă pentru toate componentele esențiale ale vieții voastre.

Poate că 

Elena și Cosmin n-o să câștige vreodată premiul Pulitzer, poate că nici Costin nu e neapărat equally entertaining as Clarkson, iar emisiunea lui nu e neapărat Top Gear; poate Oana n-o să facă toată viața farfurii și n-o să atingă vreun apogeu financiar-bancar cu ce câștigă din ele, după cum poate Cristina nu va atinge niciodată notorietatea lui Jamie Oliver; poate Viorel nu va rămâne în istoria marilor scriitori contemporani, după cum poate că Mazda MX-5 nu se va vinde niciodată la fel de bine ca un Golf. Poate. Dar, știți ce? Toate astea n-au nici cea mai mică importanță! Ei fac chestia lor; ei sunt „ei”, iar noi nu avem nici măcar habar ce înseamnă să fim „noi”. Suntem niște stafii care umblă bezmetice pe stradă și cerșesc supraviețuirea și siguranța, dând la schimb timp și vise și tot miezul ăla bun din noi. Hai să nu mai fim proști, băi! Hai să fim ca Elena și Cosmin și Costin și Oana și Cristina și Viorel și Mazda MX-5! Nici măcar nu trebuie să facem ceva fantastic… Trebuie măcar să ne rupem o oră ca să începem, în sfârșit, să mai scriem după ce i-am înnebunit pe toți din jurul nostru cu pasiunea noastră pentru scris și mașini și cu visele noastre puse permanent pe pauză. Trebuie să ieșim afară, să respirăm, să facem poze, să învățam franceză, să alergăm, să ne simțim dracului și noi mai „noi” odată! Hai să înțelegem aluatul din care sunt făcuți oamenii ăștia autentici, hai să-i descompunem și să aplicăm și noi rețeta: muncă, efort (că să ne mișcăm din mlaștina în care zacem ca niște elefanți bolnavi), dar și mai mult curaj să trăim conform „miezului” interior, scăpând, astfel, de fricile care stau cu bocancul pe gâtul nostru și ne țintuiesc la pământ. A trăi așa, autentic, poate părea doar un vis depărtat și puțin plauzibil, dar e mult mai aproape de noi și mai real decât ați crede vreodată. Personajele mele de mai sus nu sunt eiliăni, adică nu posedă vreo capacitate fizică sau psihică specială. Secretul lor este trăitul în prezent (fără ancorări toxice în trecut sau proiecții nesănătoase în viitor) – trăirea cu adevărat a momentului și recunoștința despre care v-am povestit că m-a copleșit la Grand Canyon cuplată cu o pace pe care-au făcut-o cu sinele într-un mod în care se țin departe de auto-subminare și de auto-suficiență, de narcisism. Pachetul ăsta de abordare a vieții poate părea un mare risc (doar și eu am folosit fix cuvântul asta în text), dar este, în realitate, poate cel mai sigur mod de-a duce o viața liniștită și echilibrată, nu fericită – mă feresc de cuvinte așa mari – fiindcă fericirea există doar pe termen scurt. Liniștea și echilibrul sunt realizabile și se pot extinde pe perioade mult mai mari.

Ăsta nu este un test-drive,

îmi pare rău (nu-mi pare, o zic doar ca să curgă textul mai natural). Iar textele mele nu vor fi niciodată doar despre o mașină. Niciun text n-ar trebui să fie așa, de fapt; ar trebui s-avem de toate: literatură, filosofie, psihologie, umor și chestii care ne fac să vibrăm (mașini, fotografie, muzică, literatură, arhitectură și whatever else the fuck we like). Ăsta e un exercițiu de revenire la viață. Am fost viu și autentic odată pentru o secundă (a durat mai mult, dar așa pare acum, în retrospectivă) cu câțiva ani în urmă, iar acum încerc să-mi revin la acea stare – am trăit, respirat mai autentic decât am facut-o vreodată și am știut atunci că ăla-s eu.

Ăsta-s eu, deci, acum. Am revenit.

Text publicat inițial pe 28 Februarie 2018