În Siberia cu motocicleta, de la naufragiat la răsfățat

Nu am fost vreodată capabil să dau un răspuns încurajator celor care, îngrijorați, mă întrebau ce căi de rezolvare am atunci când sunt departe cu motocicleta și se întâmplă ceva. „Un eveniment nedorit”, cum s-ar spune de la pupitrul știrilor. Și, pentru că exemplele sunt mai bune decât orice presupunere sau orice plan cu care aș fi plecat eu de acasă, de câțiva ani încoace răspund la fel tuturor celor care pun pe masă această întrebare. Mi s-a întâmplat ceva serios și s-a întâmplat motocicletei.

Oricât de ciudat ar putea suna, atunci când ești la mama-naibii și posibilitatea de a lua contact cu „civilizația” e redusă, o defecțiune serioasă la mijlocul de deplasare e mai gravă decât o mână luxată sau o julitură-n cot de la o căzătură pe pietriș. Așadar, în drumul meu spre estul extrem al Rusiei, călare pe un BMW F 800 GS (prima mea motocicletă adventure, I cry!), pe Lena Highway. Adică pe drumul care urcă în Siberia de jos, de la granița cu China, până sus la Yakutsk. În teorie, cam 1.200 de kilometri de drum pregătitor pentru Road of Bones, adică pentru drumul până la Magadan, adevărata provocare a călătoriei. Să vă povestesc…

Sunt concentrat la drum, însă concentrarea scade pe măsură ce impresia că știu ce fac devine mai puternică. Lena Highway, care e orice numai highway nu e, s-a modernizat în ultimii ani. Adică nu mai e doar o fâșie lungă de drum de pământ și pietriș, acum sunt porțiuni în care a fost turnat un asfalt nou. Nu multe, nu lungi, dar există. Iar lipsa mea de experiență îmi spune că trebuie să „dau în ea” pe asfalt, să recuperez timpul pierdut de pe porțiunile unde negociez înaintarea printre bolovani, noroaie și nisipuri.

Trec primele zile, toate bune și frumoase, treaba merge. Devin tot mai bun, în mintea mea, macadamul e suficient de compactat încât să nu îmi facă probleme, chiar dacă motocicleta e grea, încărcată fiind cu bagaje și rezerve de combustibil. Astăzi trebuie să ajung la Yakutsk, adică locul de unde începe Drumul Oaselor, motivul principal pentru care sunt singur cuc la peste 10.000 de kilometri de casă. Rulez ca un câștigător de Dakar cu peste 120 km/h pe asfalt și văd, cam la un kilometru în față, că asfaltul se va termina. Știu că trebuie să am grijă, că se termină brusc și cu un soi de prag, nu vreau să pun un stres suplimentar pe suspensii.

Însă ce nu știu este că asfaltul ăsta pe care sunt nu e din „seria nouă”. Are ceva vechime, motiv pentru care înainte să se termine brusc apar gropile. Adânci și late de s-ar pierde și autobuzul. Frânez cât de tare pot, dar nu e o idee bună să „dau” în gropi cu frâna trasă. Evit câteva în plin proces de frânare, dar inevitabilul se întâmplă. Un sunet dur, de fier pe fier, chiar înainte de trecerea pe porțiunea de pământ. E gata, îmi zic. Am făcut roata opt. Sau s-a rupt cadrul. Sau ceva îngrozitor, nu are cum să fie totul bine după asta. Opresc, arunc o privire cu toată nepriceperea mea în ale mecanicii, dar nu văd nimic. Imposibil! Hai să mergem, deși gândul îmi stă doar la asta.

La prima parcare trag pe dreapta și cobor spre primul șoc. Gheata dreaptă e udă, la fel și cracul drept al pantalonilor. Radiatorul? Ar fi catastrofă! Îmi fixez privirea spre el, dar e ok. Cobor ochii mai jos și… îmi pică cerul. Brațul drept al furcii pierde ulei pe la garnitură. Dar nu că pierde, șiroiește. Proiectorul e inundat și mai rău, discul de frână e uns, deci n-am frână față. Sunt la 399 de kilometri de Yakutsk, e cum nu se poate mai nasol. Repară garnituri de furcă în Siberia, pe un drum cu un trafic aproape inexistent, la un București-Iași distanță de cel mai apropiat oraș, Scutariule!

Fac tot ceea ce se poate face într-o astfel de circumstanță: scot din bagaj un suc și niște clătite. Mănânc, beau și mă gândesc. Mă gândesc, beau și mănânc, așa cum ar fi spus Cocoșilă dacă era cu mine în Siberia. Și în tot acest proces apare primul semn bun. Din sensul opus deplasării mele vin două motociclete. Se opresc, salută, facem schimbul de politețuri și primesc o variantă. Cică să notez un număr de telefon. E al unui tip pe nume Max din Yakutsk, motociclist și el, sunt șanse să mă poată ajuta. Bun, spre Yakutsk!

Ajung pe celălalt mal al fluviului Lena, îl sun pe Max și mă prezint, îl anunț că iau barca spre el și îl rog să mă ajute. Max, un foarte bun vorbitor de engleză, pare amabil și dispus să o facă. Trec balta și îl văd pe Max într-un SUV negru, așteptând. Sunt, practic, ultimele momente de „libertate”. Adică ultimele clipe în care am luat decizii. De aici încolo totul a fost la voia lui Max și a prietenilor lui (și ai mei, acum) din Yakutsk.

Constatarea

„A, nu cred că o putem rezolva rapid. Noi avem un singur mecanic moto în oraș, dar nu are experiență cu BMW-uri. Aici sunt multe motociclete japoneze”. Bun, ce facem?

Cazarea

„Max, las motocicleta undeva și mă duc să îmi caut un hotel dacă zici că e prea târziu să putem rezolva azi ceva”. Hotel, am zis? Nici vorbă. Băieții nu vor să audă! Sunt oaspetele lor și am parte de cazare la sediul clubului moto pe care îl reprezintă. Stau singur în clădire, am condiții foarte bune.

Mâncarea

„Mergem la mecanic, l-am sunat și vine să arunce un ochi”, mă anunță Max în timp ce îmi scot bagajul de pe motocicletă și mi-l așez prin cameră. „Perfect”, zic. „Hai să mâncăm ceva, poate vă e și vouă foame”, spun eu. Sunt anunțat că nu avem timp de restaurante, dar foamea mea e rezolvată. Max dă un telefon și în câteva minute apare un alt băiat, membru al clubului, dar cu „grade” mici, cu niște pungi. Ce vorbești, omule? De toate am, pot găti o cină pentru o familie de cinci persoane. Fără să mă întrebe ce vreau, băieții au cumpărat de la un supermarket de toate. De la ouă la lapte, de la salam la produse de patiserie, țigări, alcool, absolut de toate. „Băi, mulțumesc! Zi-mi cât costă, să dau omului banii”. Nu costă nimic, sunt anunțat pe un ton menit să ucidă din fașă orice tentativă a mea de „negociere”.

Intervenția

Mecanicul, un nene pe la 40 de ani, meșterește ceva la o Honda cu care au venit niște puști. Nu vorbește engleză, dar Max îl pune la punct. Pentru mecanic e simplu, desface garnitura de praf, se uită în furcă și îmi zice clar că trebuie garnituri noi cu tot cu celelalte mărunțișuri de metal cu care vin. El poate să mi-o desfacă și așa, fără să aibă garnituri în stoc, dar dacă e rupt cauciucul ăla înăuntru cică mai rău îi face. Mă sfătuiește și el să merg așa la Magadan, că nu-i tragedie, doar să merg încet. Max nu e mulțumit, vorbește în rusă și caută soluții. Cea mai bună pare cea cu care vine Kirill, fratele lui Max. Comandăm piesele la BMW Motorrad Moscova, adică în partea cealaltă a Rusiei. Durează între patru zile și o săptămână până vor ajunge, dar aia e, altă variantă nu avem momentan. Mie îmi pică fața. Sunt într-un program destul de încordat, nu-mi permit să stau șapte zile într-un loc. Se face un brainstorming, ei dau telefoane peste tot, suntem călare pe un soi de OLX rusesc. Încă jumătate de oră și Max vine cu o altă propunere. „Există BMW Motorrad în Vladivostok, poate putem comanda de acolo, ar ajunge mai repede cu avionul”. Sună bine, toată lumea e încântată, urmează să facem asta mâine pentru că acum e târziu.

Implementarea

Sunt înapoi la cazare, mă pregătesc să ies în oraș, m-au anunțat băieții că în seara asta petrecem. Bun. Primesc un mesaj de la Max: „Pretenii noștri de la clubul moto Iron Tigers din Ussuriysk vor merge la Vladivostok să îți ia piesele, apoi se duc la aeroport și vor încerca să convingă un pasager din zborul spre Yakutsk să le ia cu el și să ni le aducă”. Wow! Există astfel de oameni? Îmi iau mintea de la problemă, ies la băut și la mâncat, iar pe la miezul nopții Max se scuză. Unde pleacă? La aeroport! A ajuns zborul de Vladivostok, se duce să ridice piesele de la pasagerii care au acceptat să le care până aici. Eu? Eu să stau liniștit, să mai beau o bere, să mai socializez.

Victoria

Dimineață. Max vine să mă ia de la cazare, la service lucrurile merg șnur. Îl trezim din somn pe mecanic, cică a dormit o oră doar pentru că s-a uitat la… desene animate. Mergem la un supermarket peste drum să îi luam ceva de mâncare, țigări și o apă, apoi să cumpărăm niște ulei de furcă. Omu’ e profi chiar dacă n-are condițiile pe care le au alții. Are sculele necesare și îmi face furca nouă în vreo 45 de minute. Absolut impecabil!

De la postura de naufragiat în mijlocul pustiului la cea în care problema mi-a fost rezolvată de niște oameni care mi-au devenit prieteni, totul în nici 72 de ore. „Noi trăim într-o zonă de pe Pâmânt în care dacă nu ne ajutăm unii pe alții nu supraviețuim, e atât de simplu”, îmi explică Max după o nouă încercare a mea de a plăti ceva. Cazarea, mâncarea, berea, orice. Nu mă lasă să plătesc nimic, nici benzina băieților care au făcut, calculez eu, cam 200 de kilometri cu motoarele să îmi ia piesele de la Vladivostok. Așa e, zona în care iarna sunt minus 55 de grade și vara plus 40 face oamenii mai buni, mai sensibili la nevoile celorlați.