Instagramul a fost inventat pentru Ushguli

Nu știu povestea reală, însă dacă m-ați pune să îmi imaginez cum s-a întâmplat aș spune în felul următor. Era vara lui 2010, iar Kevin Systrom și Mike Krieger se bucurau de apariția lui iPhone 4. Un telefon cu adevărat revoluționar pentru acele timpuri, un telefon cu un look modern și cu o cameră foto mai capabilă decât cea a predecesorului. Dincoace, peste Atlantic, noi așteptam importul creației lui Steve Jobs și încercam abia apărutul Samsung Galaxy S. Din nou, o cameră foto mai capabilă decât cele cu care eram obișnuiți. Doar că după primul contact cu iPhone 4, Kevin și Mike și-au dat seama că fotografierea cu telefonul mobil nu are acel… zing. Acel pop, cum ar fi spus ei, americanii. Și, băieți pricepuți fiind, și-au pus mintea la contribuție. Câteva luni mai târziu au lansat Instagram. O aplicație mobilă cu scop de rețea de socializare bazată pe fotografii care permitea utilizatorilor să urce imaginile făcute cu telefonul și să le aplice filtre pentru accentuarea culorilor sau să le dea taguri geografice, locații, cum am spune noi. Sigur, povestea de mai sus este pură ficțiune, însă aș vrea să cred că atunci când Systrom și Krieger au gândit utilitatea aplicației au văzut, între altele, și pozele făcute de alții în Ushguli. Și uite așa am făcut introducerea.

Unsprezece ani mai târziu. Tehnologia a avansat într-un ritm înspăimântător, telefoanele mobile fac fotografii care se bat în orice ring cu cele scoase de DSLR-urile de top, iar Instagram a devenit o unealtă de produs bani care scoate în față imagini prelucrate agresiv și propovăduiește stilul de viață Barbie&Ken, falsul perfect. Însă Ushguli există în continuare și a devenit ținta mea, om care a văzut mai târziu pozele care i-au inspirat, în ficțiunea de mai sus, pe inventatorii aplicației. Nimic mai mult decât o modestă așezare omenească din nordul Georgiei, la granița cu Rusia și la poalele vârfului Șhara, Ushguli sare în ochiul cititorului de Wikipedia atunci când este nominalizat în topul unui complet neoficial clasament al celor mai înalt amplasate localități locuite permanent din Europa. Situat la 2200 de metri altitudine, Ushguli s-a remarcat drept destinație pentru motocicliștii din zona de adventure în ultimii ani. Drumul anevoios până acolo, riscul dat de vremea imprevizibilă care poate rupe sau mătura drumurile de acces de pământ, izolarea, peisajele, apropierea de bau-baul Rusia, toate sunt ingredientele care au condimentat apetisantul Ushguli. Iar eu, vorba aia, om sunt. Și am și o motocicletă, un middleweight adventure tourer căruia Bayerische Motoren Werke i-a spus F 850 GS.

Aș vrea să nu apar la știri

O Turcie traversată în grabă, prin nord, pe autostradă. O vamă aglomerată, cu iz de bazar în care totul e negociabil, urât și mirositor, într-un contrast ironic parcă cu amplasarea ei geografică, adică pe un drum de coastă, imediat după Rize și cu puțin înaintea lui Batumi. Un trafic năucitor, trafic care te pune în postura personajului principal dintr-un joc video în care toți ceilalți vor să te omoare. Primul contact cu Georgia e violent, dar norocul face ca mie să-mi placă tipul ăsta de țară. E precum într-un episod bun din Mentalistul, sigur vine Patrick Jane să descopere estetica urâtului sau, și mai bine, minunatul de după perdeaua de zgomot și noxe. Planul este să îmi odihnesc oasele bătrâne în Batumi, apoi să plec spre nord. Pe hartă, potrivit Google Maps, drumul până la Ushguli are 320 de kilometri. O nimica toată pentru orice altă țară, un minimum de zece ore cu tot cu opriri pentru Georgia. Dar se poate, I’ve seen worse cum probabil au spus Systrom și Krieger atunci când au văzut în ce s-a transformat aplicația lor după vânzarea către Meta. Iar partea bună este că, aici în Georgia, îndată ce termini cu orașele te întâmpină un rural din cărțile cu povești pentru copii. Urcarea este superbă, după Jvari totul se transformă într-o combinație de Valea Jiului cu ceva rural din Austria, dacă îmi îngăduiți grotescul metis. O succesiune aproape nesfârșită de viraje, paradisul motocicliștilor, un asfalt bun pentru F 850 GS, trafic aproape inexistent. Sigur, rămâne Georgia, suficient cu visul austriac. Iar Georgia vine cu obstacole inedite. Spuneam de viraje și de drum săpat în văi, pe coama munților. Evident, asta implică și tuneluri lungi și întunecate. Obișnuit deja cu lipsa traficului și intrat în ritmul drumului, țin o viteză măricică. Legală, dar măricică. Intru în tunel, e lung și e întuneric beznă, dar am faruri LED, n-am o grijă. Doar că îmi aduc aminte, ca în filme, de ceva ce am citit în pregătirea călătoriei. Am citit că sunt foarte multe vaci care, în special la orele prânzului, își fac siesta la umbră și la răcoare. Adică intră în tunel, se trântesc în mijlocul șoselei și stau acolo. Sună neverosimil, știu, însă de la momentul gândului și până la clipa în care m-am înfpit în frâne au trecut cinci secunde. Cel mult cinci. Două burtoase cu ugere generoase erau proptite, fără o grijă pe lume, exact pe centrul benzii mele. Alte două erau în picioare, parcă păzindu-le pe obositele menționate anterior. Am frânat în siguranță, dar mi-a trecut pentru o secundă prin minte începutul Știrilor ProTV, cu Andreea Esca îmbrăcată impecabil rostind un ”un turist român a suferit un groaznic accident de circulație în Georgia”, totul urmat de imagini cu bucăți de vită, radiator de motocicletă și o cască pusă de polițiști pe un trotuar, clătinată de vânt, cu viziera ruptă parțial.

Sacrificiul care a precedat intrarea în raiul Instagramului

Totul e bine și frumos până la Mestia, o altă localitate celebră în lumea căutătorilor de pustiu. Urmează urcarea spre Ushguli, adică drumul de pământ. Nu o să mint, am trecut prin mai rele. Sigur, am noroc de vreme bună, e totul uscat, așa că șerpuirea îmi este întârziată doar de câte o cireadă rătăcită prin care trebuie să trec cu atenție, căci vacile nu se sinchisesc să se miște și nici nu se sperie de motocicletă, sau de câte un utilaj care mai scobește în munte pentru a completa suprafața de rulare. Sunt chiar ușor surprins, iar eu când sunt surprins încep să merg tare. Și, cum mi s-a mai întâmplat, o pățesc. Ies din pădure, nu mai am mult până la Ushguli, deja încep să observ muntele înalt, ținta. Mă simt ca în Hobbitul, peisajul mă ajută enorm. Trec printr-un sat, verific navigația, în cel mult 20 de minute sunt în Ushguli. Doar că la ieșirea din sat, urmele lăsate de mașini în drumul de pământ au făcut niște mici șanțuri. Sunt nevoit să păstrez trasa, pretențios vorbind, să nu mă fâțâi de pe o parte pe cealaltă a drumului. Și fac asta, însă lipsa de mobilitate combinată cu un loc în care apa de la ploile trecute n-a intrat complet în pământ mă face să pierd controlul. Roata față se afundă în noroi și trântesc motocicleta pe dreapta. Ușor, de la viteză mică, așa că nu pățesc nimic, însă știu ce urmează. Nu e nimeni pe drum, iar motocicleta mea zace pe o parte, cu cutia de bagaje înfiptă generos în noroiul cleios. Ridică, Cristian, dacă poți. Îmi scot casca, invoc câțiva zei, și mă apuc să trag în toate modurile pe care le-am învățat de prin cărți sau de pe la cursurile moto la care am participat. Ce vorbești, nene! Nicio șansă! Nici nu se mișcă. Bun, se putea și mai rău. Nu apuc să beau două guri de apă și să contemplez nemurirea sufletului că apare salvarea. Doi bicicliști, bărbat și femeie, urcă agale. Vin din sens invers, dinspre Ushguli, și reacționează imediat. Sunt greci, motocicliști și ei, dar acum fac o tură pe două roți nemotorizate. Ne unim forțele și ridicăm bestia din noroi. Evaluăm pagubele, sunt minime, motocicleta e gândită să sufere pagube mici la căzături, de aia e adventure, nu?

Cu fizicul intact și cu orgoliul un pic zgândărit pornesc spre destinație. Ushguli, oameni buni. Aproape ireal. Construite pe o culme, casele de piatră din sat poartă povara trecerii anilor și își trădează imediat scopul. Turnurile au fost construite pentru adăpostirea populației care a fost, timp de secole, în calea diverșilor invadatori. Peisajul natural este de așa natură, intervenția umană doar a completat cu aceste turnuri. Stânga-dreapta sunt doi munți golași, acoperiți de iarbă, iar în față, înainte… minunatul Șhara. Al treilea cel mai înalt vârf din Caucaz după Elbrus și Dîhtau, Șhara este cel mai înalt munte al Georgiei, 5210 metri. Acoperit de la mijloc în sus cu zăpadă, muntele este cu atât mai impresionant cu cât l-am prins într-o zi senină, totul arată ca într-o colecție de wallpapere, ca într-o selecție inițială de poze pentru Instagram. Se face că din Ushguli, după ce treci dealul pe care e amplasat satul, o iei pe o potecă pietruită. Pe o parte și pe cealaltă sunt cai care pasc, deasupra zboară în cercuri păsări răpitoare de dimensiuni considerabile. Ai și vaci, cum să nu? Ai și un mic râu de munte care, înțeleg de la localnici, e format de ghețarul care se topește pe un versant al muntelui. Îmi aleg una dintre cazările modeste, dar autentice din Ushguli și ies să mănânc la o crâșmă de familie. O casă de lemn suită pe un deal în fața căreia sunt câteva mese cu scaune. Meniul e simplu, supă de vită și carne de vită slow cooked cu ceva cartofi și alte legume. Plus o limonadă de coacăze culese de copiii familiei chiar de pe dealuri. Gustos ca prima gură de pepene de Dăbuleni din an. Mâncarea ca mâncarea, dar peisajul… Probabil cel mai frumos loc în care am mâncat vreodată. Mesele sunt orientate cu fața către Șhara, am toată valea în față și, atunci când las lingura cu supă-n farfurie și ridic capul, vâd vârful acoperit de zăpada împrăștiată de vântul care e la acea altitudine. Intervine și un sentiment de siguranță, barierele naturale din jur ajută la asta, de liniște, de ”aș putea să stau cinci ani aici și să nu mă plictisesc de peisajul ăsta”.

Dacă a fost inventat cu un scop nobil, atunci Instagramul pentru astfel de momente a fost inventat. Vă zic!