Din aventură în touring: sudul Columbiei cu motocicleta

Well, this is awkward! Cum ar spune americanu’. Sunt eu, Cristian Scutariu, individul care susținea sus și tare, ba chiar titra în reviste cum că țara perfectă pentru GS-ul celor de la BMW Motorrad este Columbia. „Columbia, țara pentru care a fost constuit GS-ul”, să fiu mai precis. Și da, rămân oarecum susținătorul acestei idei. Mi se pare că traficul, relieful, asfaltul sau lipsa lui, virajele, toate aceste componente din peisajul columbian oferă riderilor de GS cea mai bună experiență posibilă. Însă… Însă tocmai am încheiat o tură de câteva săptămâni în Columbia în șaua unui BMW R 1250 RT. Pentru cei care nu se pricep la motociclete, e modelul pe care îl are Poliția Română în dotare. Pentru cei care se pricep, n-am să dezvolt, știți că e o motocicletă gândită pentru touring pe distanțe lungi, pe drumuri bune.

Să vă explic, că poate v-a plictisit articolul lui Știrbu despre cum se deschid portierele noului șeptar. Mi-am luat echipamentul adventure, căci doar de tipul ăsta am în garderoba moto. Mi-am luat casca adventure, cu „cozoroc”, ghetele heavy-duty pentru adventure riding, practic m-am transformat într-un Mani Gyenes după port, căci după talent nu intrăm în aceeași conversație. Și m-am prezentat frumos-frumușel la sediul BMW Motorrad Columbia din Bogota. Prietenii mei deja din anii trecuți. Și cum stăteam eu în showroom admirând exponatele, sorbind dintr-o cafea neagră și ascultând minunatul accent rolo din zonă, prietenii de la BMW Motorrad mi-au azvârlit o întrebare. „Ești sigur că vrei să pleci în tură cu un GS și de data asta? Nu ți-ar plăcea altceva? Noul RT, de exemplu?”. Acum, sigur. N-am să încep să mă plâng. „Vrei noul RT în loc de GS?” e ca și cum v-aș întreba dacă nu v-ați supăra că vă ofer icre negre în loc de trufe. Ce tragedie! M-am gândit exact șase secunde și am acceptat bucuros. Până la urmă, mai ales pentru că am făcut deja zece mii de kilometri pe GS-uri în Columbia, RT-ul poate aduce un element de noutate. Touring în Columbia, o țară în care turismul moto e aproape exclusiv format din posesori de adventure bikes. V-am zis că sunt mai special. Și nu neapărat în sensul bun.

Așa că mi-am luat RT-ul, un exemplar nou-nouț, negru lucios, cu un display cât Asia de mare și cu șa confortabilă și încălzită și am plecat. Am plecat până la ieșirea din sediul oamenilor, căci acolo mi-am dat seama de ceea ce avea să fie principala problemă. Singura, nu principala. RT-ul e ușor cam prea mare pentru traficul aglomerat din Bogota, un oraș atât de sufocat de mașini încât autoritățile au instaurat ceea ce se numește pico y placa. Adică o zi circulă cei ale căror numere de înmatriculare se termină în 1,2,3,4 și 5, iar în ziua următoare doar cei ale căror numere se termină în 6,7,8,9 și 0. Cum înțeleg că era și pe la noi, prin spațiul carpato-danubiano-pontic, înainte de Revoluție. RT-ul e precum înotătoarea maghiară Boglarka Kapas: sexy, performantă, dar lată în umeri. Așa că ieșirea din Bogota a durat peste două ore pentru că am fost nevoit să am regim de mașină, strecuratul printre a fost imposibil. Însă și când am ieșit…

Am ales sudul țării, poate pentru că mă bântuie cheful de probleme, și am luat drumul Neiva-San Agustin, în regiunea Huila, una care e pe cât de frumoasă pe atât de tulburată de probleme interne de dată relativ recentă. Iar la drum lung, RT-ul te face imediat să înțelegi de ce e rege. Motorul boxer a fost excelent calibrat pe „carcasa” voluminoasă, iar motocicleta este echilibrată extraordinar, chiar și la viteze mici pe drumuri extrem de virajate îți păstrezi echilibrul, nu e nevoie să pui picioarele jos. Și dacă nici Columbia n-are drumuri virajate… E o țară virajată, nenicule! Adică după ce scapi de munții scobiți cu eforturi din zona Bogota și te duci spre Neiva dai de cele mai Avatar-icești peisaje. Cobori cu Râul Magdalena pe mâna dreaptă, cum ar spune Pelicanii de la Gara de Nord, iar șoseaua ta e un nesfârșit șir de curbe. Nu, Cheia, Siriu sau alte exemple din România nu au legătură cu subiectul. Sunt zeci, câteodată sute de kilometri de drum unde nu vezi drept mai mult de câteva sute de metri în față. Canion pe dreapta, munte cu vegetație exotică pe stânga. Vale verde cu râu pe dreapta, munte stâncos pe stânga. Pod suspendat uriaș, apoi iar curbe, apoi văi care seamănă cu oazele de prin Maroc, apoi câte un, cum spunem noi columbienii, mirador în care să oprești să admiri peisajul și să sufoci Instagramul de poze. Despre San Agustin nici nu vă mai povestesc. Nu că n-aș vrea, dar n-am stofa necesare pentru a-i face dreptate prin cuvinte. Aș avea nevoie de un mare scriitor român aici. Un sat aflat pe dealuri, într-o zonă altfel ușor banală, pe marginea unui canion absolut colosal, verde mai ceva ca-n curte la Buckingham, plin de case în stil colonial, cafenele mici din care ies mirosuri care te lovesc sub barbă mai abitir decât Mike Tyson în tinerețe, patiserii care degajă aburi încărcați cu midgale și cacao. Ceva de vis, vorba lui Teo Trandafir cea din tinerețile mele, de la Tele 7 ABC. Nici că-ți pare rău să investești 150 de lei pentru două nopți la o cazare absolut minunată administrată de cel mai amabil cuplu de pensionari din toată Columbia.    

Eh, problema cu a noastră Columbia – deși cred că v-am mai spus – e că e străbătută de la sud la nord de munți. De Anzii Cordilieri care fac dificilă trecerea dintr-o parte-n alta. Cum ar veni, ca să iasă și Berceniul din mine la suprafață, e un soi de obstacol natural care nu ți-ar permite să ajungi de la Craiova la București și, mai apoi, de la București la Constanța decât cu eforturi mari, ocolind sute de kilometri. Așa și cu San Agustin. Variantele de continuare sunt puține. Fie te întorci la Bogota, fie te duci în sud, sud-est spre Departamentul Amazonas (dar nu vrei să faci asta, mergeți pe încredere aici), fie treci munții spre vest spre Popayan, apoi spre Valle del Cauca cu a sa capitală Cali. Și ce mare brânză, m-ați putea întreba? Că ne-am uitat pe Google Maps și între San Agustin și Popayan sunt 135 de kilometri. Un București-Râmnicu Sărat, Scutariule! Ne faci să pierdem timpul aici când am putea citi cum a apărat Știrbu pe butoanele fancy de la noul Șeptar! Da, așa e. Doar că trecerea asta se face prin munți, prin Parque Nacional Natural de Purace, printr-o zona neasfaltată. Iar RT-ul cu ale sale anvelope (noi în lumea moto le spunem gume, așa o să scriu de acum încolo, deal with it) de stradă nu se pupă cu lipsa asfaltului. Ah, că am urcat la cazarea din San Agustin pe câteva sute de metri de noroaie e altceva. Dar să fac zeci de kilometri de off-road? Nu prea cred. E prea lucioasă motocicleta ca să o adun de pe jos.

Așa că am făcut o reconfigurare și i-am dat iuțeală înapoi în nord, ușor nord-vest, către Eje Cafetero. Zona cafelei, paradisul în cea mai pură formă pe care am întălnit-o eu vreodată. Cu destinație Filandia. Filandia, ca de altfel tot Departamentul Quindío din care localitatea asta face parte, e o zonă care acum 15-20 de ani era complet nesigură. Și nu pe alocuri, ci în mare parte. Acum este o combinație între ce e mai frumos de la munte cu ce e mai frumos de la câmpie, între o primăvară răcoroasă și o vară blândă. Drumurile șerpuiesc printre dealuri cu plantații de cafea, iar locurile de cazare… Să mă ierte prietenii mei columbieni pe care îi iubesc și îi respect etern, însă nici marii traficanți de narcotice portretizați în filmele americane n-aveau astfel de case. Și de priveliști. E un loc în care te încarci mai repede decât o Tesla la Supercharger. Verde crud, vite care pasc, păsări Colibri care zboară peste tot, păsări colorate care ciupesc câte un mango din „copac”, banane care atârnă în mănunchi în fiecare curte și o liniște „naturală” care poate fi terapeutică. Care este terapeutică. Sigur, și niște mini-off-road cu RT-ul, căci n-ajungi la paradis pe asfalt ca la Monza, dar merită.

O altă pauză prelungită de odihnă apoi o întoarcere lungă spre Bogota pe traseul Salento-Ibague-Giradot. O șosea pe care columbienii au construit-o prin munți. Au scobit, au săpat precum gnomii din operele lui Tolkien, au ridicat poduri la înălțimi amețitoare. Un efort impresionant care pe localnici îi face să se simtă bine, dar pe mine mă deprimă. Eu fiind din țara care abia a terminat niște frânturi de autostradă la câmpie.

Ziceam recent pe al meu Instagram, înainte să mă blocheze temporar domnul Zuck, că am mers de mi-a venit rău cu motocicleta prin Columbia și nu cred că am atins 10-15% din ceea ce poate fi atins în condiții de siguranță și păstrând gradul ridicat de frumos. Și, cu toate că mai sunt locuri pe Pământ în care merg GS-urile și RT-urile, am eu o presimțire că voi veni în Columbia tot mai des de acum încolo. Touring, adventure riding, nici nu contează. Pot să merg și cu 310 GS, cu 310 R, nu-mi pasă. Columbia nu e doar țara perfectă pentru GS, e țara pentru care au fost inventate motocicletele.

Imagini: Cristian Scutariu

• Multe alte teste, prezentări, discuții cu/despre mașini, motociclete, Formula 1, accesorii și călătorii găsești la SuperSpeed pe YouTube, aici.
• Dacă nu știi CE MAȘINĂ să îți cumperi, află părerea noastră despre oferta actuală pe cemasina.superspeed.tv, aici.
• Nu uita că poți vedea emisiunile SuperSpeed la PRO•TV și pe VOYO, aici.