Folosim doar carburanți de performanță de la partenerii noștri OMV.
Câteodată stau să mă gândesc cum ar fi să fiu director de marketing într-o companie oarecare. Cum aș face eu strategii. Cum aș merge eu în fiecare dimineață la birou și mi-aș studia produsele. Cum aș face câte o diagramă cu fiecare dintre ele și cum le-aș învăța pe de rost calitățile. Cum aș face analize de piață și cum le-aș poziționa și cum le-aș băga pe gât agențiilor de publicitate brief-uri de creație. Cum aș refuza concepte plictisitoare și cum mi-aș da ochii peste cap când creativii nu mi-ar înțelege direcțiile. Cum aș învăța defectele produselor mele și cum aș învăța să le îndrept oamenilor privirea spre calitățile lor incontestabile. Cum aș învăța să le accept și să le iubesc așa cum sunt. Cum aș munci pentru ele non-stop și cum m-aș certa cu șefii mei dacă nu mi-ar înțelege ideile. Cum aș sta treaz nopțile ca să le îngrijesc în situații de criză și cum aș da zile de la mine ca să le fie lor bine.
După care mă gândesc cum ar fi ca eu, din poziția mea de director de marketing, să-l văd pe Bratu, într-o seară la televizor, că face mișto de unul dintre produsele mele. Să văd un copil proaspăt tatuat că spune despre unul dintre copii mei că… nu e frumos. Să văd seara, în același televizor, un Giurgea netuns că râde cu spume de un alt produs de-ale mele. Cum ar fi? Păi, cum să fie. Tragic, așa ar fi. Aș arunca televizorul pe geam de nervi și apoi aș sta treaz toată noaptea, terorizat de gândul că dimineața următoare aș putea găsi pe locul meu de parcare fie pe colegul meu de la PR cu o sabie de samurai înfiptă în stomac, fie pe colegii mei de la vânzări pregătiți să-mi ia capul dintr-o singură lovitură.
În ultima vreme, lucrurile sunt cu atât mai dramatice cu cât sunt mai ușor explicabile. Sub presiunea crizei, orice review care nu te poziționează undeva pe la 12, pe o axă imaginară de la 1 la 10, este prost. Sub presiunea vânzărilor proaste, orice critică adusă produsului aduce vânzătorii în pragul disperării. Iar sub presiunea falimentelor, orice critică devine motiv de tăiere de buget.
Cumva, unii spun că dacă tot conștientizăm lucrurile astea, ar fi normal s-o lăsăm mai moale cu „figurile de Dan Bilzerian” și să ne gândim un pic la oamenii cărora le facem noi viața grea pentru niște mofturi. Să fim un pic mai serioși. Să ne maturizăm și noi odată, ce dracu. Să nu mai „facem atâta mișto”. Nu?
Well… guess what? Nu. N-ar fi normal. Pentru că dacă ne-am opri să ne gândim măcar pentru o secundă la cum afectează pe alți oameni ce verdicte dăm noi despre mașinile pe care le conducem, ne-am bate joc de munca noastră. Am muri noi, înainte să moară importatorii din cauza testelor noastre. Și n-am muri neapărat din cauză că nu s-ar mai uita lumea la Mașini, Teste și Verdicte, în fiecare luni seara la 23 pe TVR1, ci am muri de rușinea noastră.
Prin urmare, mai normal mi se pare să continuăm să facem lucrurile la fel cum le-am făcut și până acum. Sincer. Dezinteresat. Default.
În 2014 sunt atât de puține mașini proaste pe planeta asta, încât e păcat de Dumnezeu să nu spui oamenilor când găsești una. În 2014 sunt atât de multe mașini pe piață, încât unele dintre ele sunt potrivite pentru niște clienți, în timp ce altele sunt potrivite pentru alți clienți. În 2014 sunt atât de multe mașini pe piață, încât e păcat să nu știe oamenii că undeva, acolo, ascunsă prin cataloage și versiuni și prețuri și motorizări, există și o combinație de motor / cutie de viteze / dotări special făcută pentru ei. În 2014 sunt atât de multe mașini pe piață, încât dacă unele stau mai bine în viraje ca altele, asta nu înseamnă că cele din urmă sunt mai proaste. În 2014 există cumpărători atât de diferiți pe piață, încât dacă lui Bratu nu-i place o mașină, cineva poate să și-o cumpere tocmai pentru că îl urăște pe Bratu!
În fine, mai presus de toate, dincolo de orice, în 2014, primul paragraf din brand book-ul încă nescris despre cum se fac teste cu mașini al echipei #giurgeasibratu începe cu „cel mai important este să nu minți”.
