Folosim doar carburanți de performanță de la partenerii noștri OMV.
Totul a început când s-a pus problema să fie vândută. Produsă în 2005, înmatriculată prima oară în 2006, cu vreo 200.000 de km la bord, mașina s-ar fi dat probabil cu vreo 6-7.000 euro, numai că din banii ăștia ar fi trebuit plătită și o taxă la stat, de vreo 2.000 de euro, din cauză că la prima înmatriculare nu prinsese legislația de la 1 ian 2007. Nebunie sau nu, pe scurt, mașina ar fi plecat, în mod real, pentru vreo 4.000 de euro.
Vânzătorul din mine a stat și a cugetat mult. „S-o vând? Să n-o vând?”, se întreba el la mine în cap, ocupând nepermis de multă memorie cu această dilemă existențială. „Oare merită? Merită, că e veche. Da, dar o știu de când i s-a dat prima cheie. De ce nu o dau odată, să scap de ea? Sigur o să înceapă să facă probleme. Alți bani? Poate merită mai mult s-o țin, decât s-o vând. Iată dilema. Merită s-o vând sau merită s-o țin?”. După prima lună de frământări fără nici o concluzie, vânzătorul se gândea că nu mai durează mult și va ajunge la o concluzie. După a doua lună încă făcea calcule. După a treia lună începuse deja să se întrebe dacă nu cumva să nu iei nici o decizie e dovada că ești mai prost decât dacă iei o decizie proastă. „Așa ar trebui să fie, numai că să nu iei nici o decizie poate fi o decizie în sine. Dar să nu divaghez aiurea de la subiect, oare merită s-o vând sau merită s-o țin?”
Și așa a trecut primul an.
După care a trecut și al doilea an. Și într-o dimineață, dilematicul vânzător s-a trezit cu revelația că dacă n-a dat-o până acum, nici n-o s-o mai dea niciodată. Și s-a liniștit și s-a culcat la loc.
(La acest moment, mi-ar plăcea să vă spun că, după ce s-a trezit, omul – deja nu mai are sens să-i spunem vânzător – s-a dus în garaj, și-a luat scule și a început să demonteze mașina, bucată cu bucată, să înlocuiască toate piesele vechi, să vopsească, s-o spele, s-o curețe și s-o aducă fix ca în documentarele de pe Discovery la starea ei inițială. Ar fi (fost) frumos. Numai că n-o să vă spun asta, pentru că nu s-a întâmplat așa.)
Când s-a trezit, omul nostru a pus mâna pe telefon, a sunat la service la Autoklass Ploiești, a dus mașina la evaluare, a comandat piesele și apoi a așteptat. 3 luni mai târziu, bătrânul C de 200.000 de km e ca nou.
„Restaurarea”, dacă îi putem spune așa, a costat cam cât un Logan nou. Este și motivul pentru care acest post se numește „nebunia minții”, pentru că nici un om normal nu ar fi băgat atâția bani într-o mașină atât de veche. Numai că pentru omul nostru, „valoarea sentimentală” a cântărit mai mult decât ecuațiile care dau cu plus în piața de mașini SH.
Ce s-a lucrat la mașină:
- pe partea de mecanică, în afară de revizie, schimbat toate filtrele și curelele posibile, s-au mai înlocuit: turbina, amortizoarele, arcurile, bara stabilizatoare, bucșe, bielete antiruliu, etc.
- pe partea de looks, în afară de vopsire integrală, s-au mai schimbat farurile și alte elemente care erau abuzate dincolo de orice reparație
- pe partea de interior, în afară de faptul că s-au înlocuit câteva elemente rupte (spre exemplu, butonul pentru deschis geamul stânga față), s-a mai făcut un detailing (adică o curățare mai coerentă) pentru piele și mochetă
Acum, în povestea asta, dacă vine cineva s-o cumpere, omul din mine care a stat s-o restaureze cică n-o vinde, rămâne în nebunia minții lui. În realitate însă, probabil că nu e nevoie decât să vină un nebun mai nebun decât el, ca să mă aducă cu picioarele pe pământ. Ce vreau să vă spun… pentru 50.000 de euro probabil că aș da-o. 🙂
